Statul captiv – mai periculos decât SARS-CoV-2

Am avut, timp de două luni, ”stare de urgență”.

A urmat o lună de ”stare de alertă”, care ar trebui să se încheie pe 15 iulie, ceea ce ar presupune revenirea la o guvernare normală.

Numai că, de aproximativ o săptămână încoace, suntem martorii unei adevărate Apocalipse, foarte asemănătoare, altminteri, celei pe care am îndurat-o și la expirarea celor două luni de pușcărie la domiciliu: guvernanții anunță creșterea spectaculoasă a numărului de infectări cu SARS-COV-2, Raed Arafat devine mai delirant decât oricând, Bucureștiul e brăzdat, zi și noapte, de luminile urlătoare ale sirenelor, Băsescu însuși se trezește o clipă din mahmureală și cere, imperativ, o nouă stare de urgență, iar Nelu Tătaru, supărat pe poporul care, instigat de CCR, nu s-a spălat suficient pe mâini și s-a dus la plajă fără mască, își pune servanții să conceapă un proiect de lege prin intermediul căruia chirurgul de la Huși este intronizat Rege și Dumnezeu al României.

Având în vedere că, la o privire ceva mai atentă, comunicările alarmiste și ”la grămadă” ale autorităților, sunt neconvingătoare¹ , orice om cu mintea normală nu poate decât să se întrebe care ar putea fi motivul menținerii cu orice preț a unui asemenea climat de panică și haos generalizat, în măsură să distrugă, de data aceasta, definitiv, întreaga economie a României?

Cine și de ce și-ar dori să pună țara pe lista roșie a țărilor cu covid, izbutind să ne izoleze într-o perioadă în care restul lumii turează toate motoarele, la maximum, în încercarea de a ieși la liman?

Să fie, oare, doar un spectacol dezgustător de prostie și incompetență?

Asezonat, eventual, cu puțintică trădare?

Până vom afla adevărul (pentru că, mai devreme sau mai târziu, îl vom afla!) ar fi, poate, instructiv ca, încercând să ne comparăm cu alții, – nici măcar cu aceia la care am privit îndelung și cu jind de-a lungul timpului, ci cu unii care păreau să se afle, până deunăzi, cu ani lumină în spatele nostru!, – să conștientizăm felul în care am început să alunecăm, puțin câte puțin, începând chiar din momentul în care am încetat să mai fim o țară independentă.

Să luăm, de pildă, Vietnamul.

O țară care, în 2005, celebra cea de-a 30-a aniversare de la căderea orașului Saigon, un moment esențial care a marcat sfârșitul singurului război pierdut vreodată de americani, dar care, nevoită să reziste marii ”influențe” chineze, a devenit, ulterior, aliatul strategic al SUA în acea zonă.

Păstrându-și, însă, independența.

La ora actuală Vietnamul este considerat o enigmă și, în aceeași măsură, un miracol, pentru că, în ciuda frontierei sale comune cu China, n-a avut niciun mort de covid-19 și doar 370 de contaminați (la 11 iulie 2020).

S-a scris mult pe această temă, s-au încercat numeroase explicații, numai că, majoritatea acestora, pedalează exclusiv pe severitatea măsurilor.

În realitate, succesul se datorează unui cumul de împrejurări dintre care, cea mai importantă, dar și, paradoxal, cea despre care se vorbește cel mai puțin, este aceea că Vietnamul a reacționat, de la bun început, nu doar extrem de inteligent, ci și ca o țară pe deplin independentă.

De exemplu, granița cu China a fost închisă chiar de la începutul lunii februarie, decizia guvernului venind în contradicție cu recomandările de atunci ale OMS.

Totodată, guvernul vietnamez nu a așteptat să primească indicații din altă parte, sau să copieze ceea ce făceau alții, Vietnamul fiind una dintre foarte puținele țări, dacă nu chiar singura, în care virusul SARS-CoV-2 nu a fost absolut deloc politizat.

Mai departe, după Anul Nou, școlile au rămas închise, iar diversele măsuri de interzicere a adunărilor și a magazinelor neesențiale au fost luate mult mai devreme decât în alte țări, strategia izolării fiind extrem de bine țintită și fără bâlbe generatoare de suferințe inutile.

Adică, bolnavii de covid 19 erau internați, cei care au avut contact cu aceștia erau, pentru început, carantinați în centre speciale administrate de armată, pentru a fi testați, iar ”contacții” acestora erau plasați în izolare la domiciliu pentru 14 zile.

Chiar și acum, toți cei veniți din afară, inclusiv vietnamezii care se întorc acasă, sunt carantinați timp de două săptămâni.

La început, au fost plasate în carantină unele comunități ( de ex., o stradă sau un cartier) a căror situație impunea acest lucru, iar lockdownul generalizat a durat doar trei săptămâni mari și late.

Nu au existat proiecte orweliene de tip ”Vacanța Mare”, nici ”declarație pe proprie răspundere” pentru ieșit după pâine, ba chiar mai mult decât atât, au fost plasate, peste tot automate cu orez gratuit pentru cei aduși, temporar, în imposibilitatea de a-și mai cumpăra de mâncare.

Ceea ce nu înseamnă că deplasările se puteau face altfel decât din motive bine întemeiate – știm cu toții câte ceva despre controlul social din țările comuniste – însă nu putem vorbi, nici pe departe, despre încercarea de a guverna prin teroare, așa cum s-a întâmplat la noi.

Ca să nu mai vorbim de suferinzii de alte boli decât covid 19 care au fost primiți în continuare la tratament, și asta în ciuda faptului că în Vietnam nu există un ”sistem medical” de tipul celor occidentale… Sau, cine știe, poate tocmai de aceea….

Oricine dorește lămuriri suplimentare poate accesa presa din acea vreme, se poate convinge personal (google translate traduce vietnameza infinit mai bine decât engleza sau franceza).

Dacă acestea sunt lucruri într-o oarecare măsură cunoscute, ceea ce nu spune nimeni – și de fapt aici doream să ajung – este că Vietnamul a folosit kituri de testare, ventilatoare, echipament de protecție și containere pentru carantinare de producție proprie.

Este un lucru de o importanță capitală, fiindcă, în felul acesta, guvernul nu a fost nevoit să cerșească mila și îndurarea altora, despre care știm foarte bine cum a funcționat în această perioadă. Și a avut posibilitatea de a testa un număr mult mai mare de oameni.

Vorbim despre o țară care, la ora actuală, are 198 (sic!) de fabrici de medicamente² , și care, deși a început producția de vaccinuri abia în 1962³, a dezvoltat, până la ora actuală, toate vaccinurile de care are nevoie, inclusiv un vaccin împotriva gripei aviare, (declarându-l ”necorespunzător” pe cel chinezesc!), aflându-se, actualmente, aproape de definitivarea propriului vaccin anticovid 19, care,  spun ei,  va fi disponibil în c-ca 9-12 luni⁴.

Asta în vreme ce România a început să producă primele vaccinuri hăt pe la 1920; în 1962 și în perioada următoare, până în 1990, Institutul Cantacuzino asigurand absolut tot ce aveam nevoie în acest domeniu; pentru ca, după 1990, să dăm cu piciorul muncii de cercetare și chinurilor câtorva generații de români, alegând să recurgem la importuri de marfă ieftină și proastă din străinătate.

Cât despre o producție românească de măști, teste, ventilatoare, echipament de protecție etc., nici nu poate fi vorba!

S-a vorbit mult despre diferențele culturale, ele există, fără doar și poate. Este știut că, la popoarele asiatice, grupul are o importanță mai mare decât individul, însă adevărul acesta nu trebuie speculat doar într-un singur sens, anume atunci când vorbim despre acceptarea măștilor și a distanțării fizice.

Deoarece acesta este, totodată, și motivul principal pentru care bătrânii din Asia se bucură de mult mai multă grijă și respect decât în Occident, ei nefiind considerați nefolositori societății și, pe cale de consecință, închiși, în azile sau în case de bătrâni.

Or, este bine știut că virusul SARS-CoV-2 a făcut și continuă să facă ravagii tocmai în aceste așezăminte.

Pe de altă parte, trebuie menționat și că, printre altele, din pricina a mai bine de 100 de ani de război, media de vârstă a populației din Vietnam este mult mai scăzută decât în alte părți.

Dincolo de toate acestea, relația dintre guvernanți și popoare, trebuie să se bazeze, însă, pe încredere. Fiindcă popoarele simt întotdeauna minciuna și reacționează negativ atunci când sunt abuzate.

Una e să ții oamenii închiși în casă pentru trei săptămâni, timp în care tu chiar rezolvi problema, și alta e să folosești o criză, altminteri cât se poate de reală, doar pentru a trage spuza pe turta ta, rezumându-te, în rest, doar la amenințări și mesaje diversioniste.

Iar la urmă să ai tupeul de a da vina tot pe populație, bazându-te pe susținerea necondiționată a aparatului de propagandă și a unei minorități idiotizate de spaima morții.

Așa stând lucrurile avem, cred, toate motivele să ne întrebăm dacă dezastrul în care se zbate România nu e cumva premeditat.

Cât de mari trebuie să fie, până în cele din urmă, interesele din jurul epidemiei de covid 19, încât acestea să necesite escaladarea panicii până într-atâta încât însuși refuzul de a participa la isteria colectivă să fie perceput ca un afront la noua ideologie a virusului-care-te -pândește- din-toate-locurile, întocmai ca teroriștii din ‘90, care, așa cum bine ne amintim, trăgeau, și ăia, ”din toate pozițiile”?

Oare nu cumva, urletul sirenelor de la salvări ne astupă urechile și pentru ca să nu putem auzi în ce constă, cu adevărat, ”marele program de relansare” al Guvernului?

Și să nu ne mai pese, printre altele, nici de vânzarea CEC-ului (auditul e deja aproape terminat), a Hidroelectricii, sau a Portului Constanța?

Oare, nu cumva, ar fi cazul să ne trezim și să înțelegm că statul captiv și epidemia de incompetență sunt mai periculoase decât orice virus?

Și că trădarea ucide?