Demonii sunt reali și nu există nicio cale de ieșire în afara confruntării directe. Scrisoare dintr-un New York devastat

Trăim într-o lume post-babelică. New York-ul arată acum ca un oraș fracționat, sfâșiat prin limbaj.

Înainte vreme, toată lumea încerca să comunice, tot timpul – într-un milion de limbi, și cu accente diferite, dar cât de bine putea. Newyorkezii erau faimoși pentru asta. Fiecare zi putea fi amuzantă pentru că străini veniți din toate părțile lumii îți spuneau, în treacăt, ceva hazliu, înțelept sau absurd și toată lumea izbutea să înțeleagă esențialul, indiferent de nivelul de cunoștere al limbii engleze. Ne desfătam cu bucuria de a fi americani – newyorkezi! – împreună.

Această trăsătură comună a dispărut pur și simplu. Din punct de vedere cultural acest oraș ar putea fi acum oriunde în lume – ar putea fi orice metropolă globalistă, poliglotă. Cultura New-York-ului a fost nimicită.

Este un ”show” globalist, nu-i așa? Globaliștii înțeleg chiar mai bine decât noi prețul unui culturi și pricep că, dacă aduci destui oameni din toată lumea, în lipsa oricărui proces de aculturație și fără nicio limită numerică, până în cele din urmă totul se va duce pe apa sâmbetei.

Vorbitorii de limba engleză nu sunt mai buni decât resul oamenilor, dar o cultură comună poate fi valorizată doar prin intermediul unei limbi comune – o lingua franca; limba națională.

Faptul că limba engleză a devenit, dintr-o dată, neinteresantă pentru limbajul curent al newyorkezilor și că pare a nu fi deloc importantă pentru majoritatea noilor imigranți, a adus cu sine singurătate și tristețe, un alean și o plictiseală imense, care te încearcă de fiecare dată când mergi prin cartierele newyorkeze – deplasări care odinioară erau fascinante pentru că întâlneai și puteai comunica cu oameni de pretutindeni.

Acum a devenit dintr-o dată acceptabil să ignori oamenii în decursul interacțiunilor firești și să nu mai încerci să comunici cu ei nici măcar într-o engleză foarte simplă.

Aveam de făcut un drum din Manhattan până în Brooklyn și am luat un Uber al cărui șofer nigerian a vorbit tot timpul în căști în yoruba (cred) și abia dacă a luat cunoștință de existența mea atunci când am intrat în mașină. Cât de departe sunt acum discuțiile filozofice profunde cu taximetriștii newyorkezi, de orice origine! Șoferul de acum a continuat să vorbească în yoruba (cred), cu persoana invizibilă din căștile telefonului și în momentul în care am coborât din mașină.

Am intrat în supermarketul din apropierea apartamentului nostru din Brooklyn, iar domnișoara care mi-a scanat cumpărăturile a continuat să vorbească în spaniolă, cu colegii ei, pe întreg parcurul procesului, fără a întrerupe conversația niciun moment. Ea nu mi-a spus niciun cuvânt în limba engleză, cu toate că am fost binevoitoare și deschisă. O atmosferă glaciară neobișnuită cu ceva vreme în urmă.

Chiar și proaspeții imigranți, care știu foarte puțin englezește spuneau bucuroși ”bună dimineața”, sau ”o zi bună” – și asta chiar acum câteva luni. Eram cu toții membrii unei comunități lingvistice comune, indiferent la ce nivel s-ar fi aflat, la un moment dat, unii sau alții.

Acum, s-a renunțat până și la acest minim efort de cooperare. Nu știu de ce se poate schimba atât de mult o cultură, nu înțeleg nici motivul prăbușirii bruște a prestigiului limbii engleze; faptul că mulți oameni au renunțat să mai comunice și tind să-i ignore pe cei care nu le vorbesc limba creează o stare de anomie, un corp social fracturat, atomizare. Și ne slăbește ca oraș. Nu putem vorbi unii cu alții în cazul unei crize și, cu atât mai puțin putem crea împreună cultură, muzică, dans, sau chiar povești de dragoste, familii comune; nu mai putem împărtăși acele momente de umor sau năstrușnicie, nu mai putem avea acele schimburi culturale profunde, care îmi lipsesc atât de mult.

###

Există o puternică degradare a simțului estetic și o obliterare a prezenței comorilor culturii occidentale.

Aproape nicio tânără femeie nu poartă rochii, bluze sau fuste frumoase. Frumusețea însăși este demodată iar feminitatea a fost totalmente abandonată. Tinerele de azi poartă pantaloni largi, cizme militare grosolane și o mulțime de piercinguri. Sau, mai există și un anumit tip de ”dominatoare”, care poartă pantaloni scurți minusculi și cizme negre din piele până la coapse. De când poartă pantaloni, tinerele stau cu picioarele larg depărtate, iar imaginile de pe panourile publicitare sunt pline de modele în această ipostază. Nu sunt o mironisiță ci, poate, doar de modă veche, pentru că bunica mea m-a învățat că o doamnă nu stă niciodată așa – deci mi se pare degradantă repetarea acestor imagini cu femei tinere având picioarele desfăcute, degradantă în raport cu ideea de feminin.

Miercuri am luat metroul până în Harlem. Eram destul de mândră de mine, deoarece după consecințele mișcării ”Defund the police”¹, una dintre cele mai stupide din întreaga istorie a SUA, am tot evitat acest mijloc de transport. Eram totuși nervoasă.

Metrourile nu mai sunt înfrumusețate în stil occidental. Am văzut panouri ”artistice” finanțate din fonduri orășenești pe care se lăfăia un imens dragon chinezesc roșu și un altul în care un copil care cânta la un instrument părea să aibă trei coarne în frunte. Nu mai existau reclame pentru expoziții, muzee sau concerte care fac parte integrantă din cultura clasică occidentală – cel puțin nu în stațiile prin care am trecut eu. Fără Mozart și fără impresioniști.

De exemplu, muzeul Brooklyn are o gamă vastă de exponate. Multe mi se par deconcertante sau aleatorii. Altele sunt critice la adresa istoriei general acceptate. De fapt, o singură expoziție – aceea despre pictorul renascentist Luca Della Robbia – se referă chiar la tradiția noastră artistică occidentală. Un copil care vizitează Muzeul Brooklyn, nu are, literalmente, nici cea mai mica idee de moștenirea artistică occidentală, dar a învățat la școală că este una nefastă.

Ceva mai târziu în acea zi, una dintre stațiile de metrou prin care trecusem, Hoyt-Schermerhorn, a fost teatrul unei lupte brutale, în care un om a fost grav rănit. În acea după amiază, platformele de socializare au viralizat un videoclip în care niște newyorkezi se rugau pe podeaua vagonului în timp ce atacatorul se plimba printre ei.

###

Am coborât dezorientată din metrou și am luat-o pe strada 125. Când am trecut ultima oară prin zonă, în 2019, aici era încă o intersecție urbană, luminoasă și elegantă. În acel moment se mutaseră acolo mulți oameni bogați și deși recunosc că gentrificarea are și părțile ei negative, cartierul era prosper. Se deschideau noi afaceri, restaurante legendare precum Sylvia’s și The Red Roster erau încă pline de strălucire, iar Centrul Schomburg pentru cercetare în cultura neagră prezenta exponate și documentare interesante. Istoria și cultura strălucitoare a Harlemului nu erau încă obliterate, ci sărbătorite, iar oamenii veniți din toate colțurile orașului se înghesuiau în Harlem din cauza vitalității culturii și istoriei remarcabile a zonei.

Dar acum, abia mi-a venit să-mi cred ochilor. O duzină de oameni fără adăpost, devastați, cu corpurile scheltice și dinții deformați ai dependenților de metanfetamină, bântuiau pe trotuarul larg, cerând bani tuturor celor care ieșeau din metrou. Gurile lor erau atât de distorsionate și ochii atât de sticloși, încât abia mai puteau vorbi. Avântul construcțiilor părea să se fi oprit. Ferestrele fuseseră astupate. Gunoiul și grafittiurile erau peste tot. Dar mai mult decît orice, dispăruse (sau, cel puțin, scăzuse enorm) atmosfera, mândria și exuberanța care făceau frumusețea acelei zone.

M-am întâlnit cu un vechi prieten al meu și-al lui Brian și am trecut împreună pe la Sylvia’s. I-am spus că orașul pare devastat.

”Devastat în ce fel?”, a întrebat el, sincer interesat.

În ce fel? Cred că pentru cineva care trăiește aici zi de zi, declinul șocant al orașului nu este atât de evident. Dar, pentru mine, a fost ca și cum aș fi văzut un prieten drag, tânăr, fermecător și sănătos odinioară, întins pe un pat de spital, pe jumătate inconștient și cu o perfuzie înfiptă în braț.

Într-o altă seară am luat cina cu alți doi prieteni vechi, la un restaurant mexican de pe Sixth Avenue. Ei bine, întreaga Canal Street, până mai ieri o vibrantă arteră comercială, fusese curățată de micile ei restaurante chinezești și buticurile care vindeau ceasuri contrafăcute, genți ieftine și gablonțuri strălucitoare.

În 2001, în timpul ”lockdown-ului”, Chinatown fusese condus sistematic în faliment, am observat asta… și nu mi-a scăpat nici dispariția micilor afaceri care s-au închis una după alta. Telefonul meu este plin cu fotografii de vitrine și magazine zăvorâte deoarece au fost obligate să-și suspende activitatea timp de opt luni.

Am scris despre asta la vremea respectivă. Marii dezvoltatori imobiliari nu reușiseră niciodată să pună mâna pe Chinatown – cu toate acele clădiri minunate aflate în mâinile micilor proprietari – și asta deoarece cultura, comunitatea locală și micile afaceri care îi susțineau pe proprietari fuseseră prea puternice. Acum însă, întreaga zonă arăta ca o tablă de șah măturată intenționat de piese. Și, ceea ce vedeam acum era exact ceea ce știam exact că se va întâmpla, încă din 2021.

Vitrine noi și strălucitoare, cu jachete și pantofi de 700 dolari bucata, luminate a giorno, mici galerii care vând hipsterilor și colecționarilor bogați lucrări de artă contemporană în valoare de 12 000-25 000 USD bucata. Lanțuri de hoteluri și braserii cu ”bubble tea”.

Ne-am înghesuit în sala luminoasă, vopsită în galben, a restaurantului. Era oleacă afumat și cam de modă veche, cu afișe vesele și luminițe colorate. Ne-am bucurat să mâncăm împreună tacos și fajitas cu pește, ieftine. Ne simțeam ca niște refugiați în propriul nostru oraș. Tustrei ”izolați” de prieteni în timpul pandemiei. Nevaccinați tustrei. Am încercat să ne avertizăm prietenii și pe cei dragi și, pentru asta, am fost disprețuiți și făcuți de ocară. Îi admir pentru că au rămas ei înșiși, răbdători, au încercat să se apropie de toată lumea și au îndurat cu dragoste și cu inimile deschise amărăciunea de a fi respinși.

Acum am stat aplecați unii înspre alții și, în atmosfera festivă creată de șirurile de luminițe, ne-am pus, sotto voce, la curent cu bolile și decesele prietenilor și cunoscuților din cercul nostru extins.

Un prieten suferă de o tulburare neurologică. Sora unui alt prieten a murit în somn. Soția lui X a murit în urma unui atac de cord survenit în timp ce făcea jogging. Y are cancer pancreatic. O tânără a suferit un mini accident vascular cerebral. (Anumite detalii sunt modificate pentru a proteja identitățile).

Le-am descris o cină la care participasem de curând, cu oameni multiplu vaccinați și unde am observat că la trei din doisprezece le tremurau mâinile.

Apoi am vorbit despre felul în care nimeni nu și-a cerut scuze pentru felul în care am fost tratați și nu a recunoscut că aveam dreptate. Dar am convenit cu toții că nu avem nevoie de scuze și că ne-am dori din tot sufletul să nu fi avut dreptate.

Noi am vrut doar ca toți ai noștri să fie bine.

Acum, moartea și infirmitățile erau pretutindeni în jurul nostru, coborând precum întunericul în jurul unui foc de tabără.

În drum spre casă, am trecut pe lângă un magazin de canabis, deschis de curând. Cu interiorul vitrinei luminat de reclame animate, strălucitoare, care îmbiau la canabis marshmallow² cu unt de arahide, sau canabis cu fructe tropicale, sau canabis Coco Crispy. Identice cu reclamele strălucitoare adresate copiilor, pentru cereale cu zahăr.

Tocmai când mă gândeam: ”Iată niște reclame la canabis adresate copiilor”, trei puști, doi băieți și o fată, de vreo 12 ani, s-au uitat în stânga și în dreapta, și-au înălțat umerii ca și cum ar fi fost pe cale să facă ceva cu adevărat cool, distractiv și destinat adulților, și au intrat înăuntru.

###

Încă iubesc acest oraș. Îl iubesc din toată inima. Nu înțeleg ce se întâmplă.

Astăzi, în vreme ce mă rugam, l-am întrebat pe Dumnezeu ce se întâmplă și cât timp vor dura toate astea.

E imposibil de explicat cum funcționează rugăciunea. Cert este că putem avea anumite intuiții, iar răspunul care a ieșit la suprafață (sau a coborât) în mintea mea a fost acela că trăim vremuri satanice și că nu există nicio cale de ieșire în afara confruntării directe. Este un timp al umbrei. Calea omului este întunecată de această umbră.

Psalmul 23:4 vorbește despre Valea umbrei morții și, se pare că aici ne aflăm acum. Este o perioadă de inversări metafizice și de boală generalizată, nu doar personală.

Este o perioadă în care forțe care se aflau zăvorâte în subteranele subconștientului au fost lăsate libere, iar acum se plimbă printre noi, organizează instituțiile și gestionează evenimentele așa cum doresc ele.

Demonii sunt reali și au fost mereu aici – cei care și-ar vinde semenii sau ar trafica copii, cei care obnubilează și batjocoresc tot ceea ce este frumos și nobil, cei care ademenesc copiii să-și intoxice conștiințele aflate în plină dezvoltare.

Poate că umbra morții a conviețuit mereu cu lumina zilei și poate că acești demoni s-au aflat mereu chiar aici, în aceeași dimensiune.

Și poate că a străbate Valea umbrei morții înseamnă că pur și simplu a venit momentul să îi vedem așa cum sunt cu adevărat.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Naomi Wolf este o scriitoare, jurnalistă și teoreticiană feministă americană. După publicarea în 1991 a primei sale cărți, The Beauty Myth, Wolf a devenit o figură proeminentă a celui de-al treilea val al mișcării feministe. A devenit doctor în literatură engleză al Universității Oxford în 2015 și a predat studii victoriene ca profesor invitatla SUNY Stony Brook.