Războiul din culise. România la Conferința de Pace de la Paris (VI)

”În genere România este gata să primească orice dispoziție, pe care toate statele care fac parte din Liga Națiunilor o vor admite pe propriile lor teritorii în această materie. În alte condițiuni, România nu va putea în niciun caz să admită intervenția guvernelor străine în aplicarea legilor sale interne.” (I.I.C. Brătianu, la Conferința de Pace de la Paris.)

Mireasa Principelui Moștenitor era Ioana Maria Valentina Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi. Tatăl lui Zizi era prieten cu demnitarul conservator și germanofil Marghiloman.

În ultima zi a lunii august 1918, Carol, logodnica lui și un prieten au plecat din Iași, îndreptându-se spre frontiera rusească. Nu au avut nicio greutate să treacă de grănicerii români, dar au fost opriți pe partea rusească și avertizați că pot să meargă numai până la Odessa. La Hotel Bristol, unde au fost nevoiți să se oprească, era deja cazat un ofițer german, trimis pentru a-i ține sub observație. Nemții începeau să piardă războiul și o căsătorie a moștenitorului tronului României în afara Constituției era, pentru ei, un adevarat dar de la Dumnezeu. Carol și Zizi s-au căsătorit la 4 septembrie 1918, iar Ferdinand și Maria au primit imediat știrea telegrafiată, chiar de la Berlin.

Încercând introducerea unei regențe favorabile Puterilor Centrale sau chiar aducerea cumnatului Kaiserului pentru a guverna în România, partida progermană a cerut îndepărtarea Principelui de la succesiune dar, ”loial fără preget”, Barbu Știrbey l-a ajutat pe Ferdinand să reziste presiunilor. În această acțiune i s-a alăturat Brătianu care era, tot conform spuselor Reginei, ”în favoarea salvării băiatului, prin orice mijloace, dacă este posibil”. Și, într-adevăr, Carol a putut fi, până la urmă, convins să accepte anularea temporară a căsătoriei.

La mijlocul lui octombrie era evident că prăbușirea Turciei și, odată cu aceasta, încetarea controlului inamic asupra Dardanelelor și sectorului estic era iminentă.

La 3 noiembrie 1918 Austria a încheiat un armistițiu cu Puterile Aliate, consimțind la demobilizarea totală.

Spre deosebire de austrieci, germanii nu au renunțat, însă, la luptă, lansând un atac cu două tăișuri, menit să arunce România într-un haos total. Astfel, ei au intensificat răspândirea propagandei comuniste, înfometând, totdată, deliberat, populația.

Mame românce, care nu aveau cu ce să-și hrănească copiii, se sinucideau în prezența ofițerilor germani. Scopul Germaniei era de a-l forța pe Regele Ferdinand să ratifice Tratatul de la București înainte de încheierea ostilităților, făcând astfel imposibilă remobilizarea armatei române.

În fața presiunilor sporite din toate părțile, premierul Marghiloman a demisionat, la 6 noiembrie 1918.

Regina Maria se afla încă la Bicaz când a auzit că Ferdinand proclamase introducerea votului universal și reforma agrară pentru țărani. ”Îmi face plăcere că a făcut acest lucru fără ca Brătianu sau Averescu să fie la putere, astfel încât numai numele lui va rămâne legat de aceste reforme”, a spus ea.

La 9 noiembrie 1918, la sfatul ambasadorului american și al Prințului Știrbey, Regele a ordonat mobilizarea armatei române. Hotărârea a fost întâmpinată cu un entuziasm care s-a transformat în triumf când oamenii au aflat că trupele aliate, sub comanda generalului Berthelot, sosiseră deja la Dunăre.

Împreună cu ordinul de remobilizare, Ferdinand a emis o și proclamație prin care dădea germanilor 24 de ore să părăsească țara, la sfârșitul acestui interval românii luându-și dreptul de a se considera din nou, oficial, în război cu ocupanții lor. Se pare că această declarație i-a surprins pe germanii care s-au dezlănțuit, rechiziționând ultimele bunuri și pregătindu-se să plece în grabă.

Regina a sosit la Iași în ziua armistițiului, la 11 noiembrie 1918. A coborât din tren direct în brațele Regelui, în spatele căruia se aflau membrii noului guvern, condus de I.I.C Brătianu, și reprezentanții aliaților. În mijlocul aclamațiilor, ambasadorul francez Saint-Aulaire a făcut un pas înainte, a cerut să se facă liniște și a decorat-o cu Crucea de Război, numind-o ”un prieten ferm, loial și credincios, la fel de dârz în momentul dezastrului ca și în momentul victoriei”.

Maria era nerăbdătoare să se întoarcă la București, un eveniment care a trebuit amânat, deoarece germanii aruncaseră în aer toate podurile din jurul capitalei.

Sărbătorirea a avut loc, în final, la 1 decembrie 1918.

Când au intrat în oraș și au pornit pe Calea Victoriei, au fost întâmpinați de ”un oraș care pur și simplu înnebunise”. Reginei i se părea că până și ”casele, și pavajul aclamau împreună cu mulțimea”.

În același timp, în Sala Cazinoului din Alba Iulia, avea loc Marea Adunare Națională, care a adoptat Rezoluția de la Alba Iulia, pecetluind prin votul a 1228 de deputați Unirea Transilvaniei cu Regatul Român.

La București, lumea s-a adunat la Catedrala Mitropoliei pentru o slujbă de mulțumire și, la ieșirea din biserică, generalul Grigorescu, eroul de la Mărășești și noul Ministru de Război, s-a înfățișat Regelui pentru a-l ruga să primească, din partea armatei române, bastonul de feldmareșal.

La încheierea festivităților, Maria și Ferdinand s-au îndreptat înspre Palatul Cotroceni. După aproape doi ani de refugiu, se întorceau, în sfârșit, acasă.

Terminarea ostilităților și convocarea anticipată a Conferinței de Pace de la Paris, la 18 ianuarie 1919, în prezența reprezentanților a 32 de state, peste 10 000 de delegați, oameni politici, diplomați, consilieri, experți, prevestea o restabilire a ordinii în Europa răvășită de război.

Încă de la începutul lucrărilor Conferinței, atmosfera de la Paris nu a fost deloc favorabilă României. Delegația română, condusă într-o primă fază de Primul Ministru I.I.C. Brătianu, a adoptat o poziție de intransigență față de atitudinea Marilor Puteri care, prin modul în care înțelegeau să rezolve diversele probleme politico-teritoriale, economice, financiare, afectau suveranitatea și independența țărilor mici.

Cu toate că unii autori din epocă au manifestat rezerve față de politica de rezistență adoptată de Brătianu, noi, cei de azi, deprinși cu altfel de politicieni și cu un alt fel de a face politică, nu putem fi decât fascinați de tenacitatea cu care a înfruntat Prim Ministrul României enormele greutăți și piedici întâmpinate.¹

Fiindcă Brătianu a insistat la nesfârșit asupra egalității în drepturi dintre statele mici și cele mari, după cum s-a luptat pentru fiecare cuvant, pentru fiecare propoziție, pentru fiecare paragraf care putea, sau ar fi putut în viitor, prin cine știe ce concurs de împrejurări, atinge suveranitatea și independența României.

După cum este remarcabilă și strădania sa de a recupera aurul românesc pierdut. În afara celui transportat în Rusia (în valoare de 315.154.989 franci), pentru care autoritățile rusești eliberaseră chitanțe în regulă, depozitul fiind totodată garantat și de Puterile Aliate, Brătianu a revendicat și ”o importantă cantitate de aur, care atingea cifra totală de 80.469.660 milioane de franci”, pe care Banca Națională a României o avea depozitată la Reichsbank din Berlin, încă înainte de începutul războiului. (”Depozit format din mărci aur efectiv, coroane austriace aur efectiv, franci francezi aur efectiv”). ”Banca Națională a României mi-a adresat o cerere, rugându-mă să intervin pe lângă dvs. pentru restituirea aurului său. De îndată ce vom fi primit răspunsul dvs., vom putea examina condițiunile tehnice pentru a efectua această restituire.”, scria el într-o notă adresată lui Clemenceau, Ministrului francez de Finanțe L.L. Klotz și Mareșalului Foch.

Cum relațiile lui Brătianu cu Consiliul suprem au ajuns în curând în impas, contele de Saint Aulaire, susținător al cauzei României, a propus trimiterea Reginei Maria la Paris și în Anglia – care era puterea cea mai fățiș antiromânească din cadrul Conferinței – pentru a vorbi cu vărul ei, George al V-lea.

”Din fericire”, spunea ea, ”nu m-am amăgit niciodată să cred că am o inteligență de excepție, dar puteam învăța să înțeleg”.

Brătianu, apărea în fiecare dimineață la ora 9 fix pentru a o alimenta pe Regină cu statistici privitoare la distribuirea populației, situația economică și socială, învățământ, asistență medicală și persecuții.

Cea mai grea încercare a Mariei, pentru care fusese pregătită amănunțit și cu emoție de Brătianu, a fost o confruntare cu însuși Clemenceau, căruia i se spunea Tigrul , și care detesta România, urându-l pe premierul ei.

”Întotdeauna mi-am imaginat că Clemenceau o să-mi placă și așa s-a și întâmplat”, scria Maria. ”Are anumite motive de nemulțumire împotriva României de care se cramponează ca o lipitoare și au fost unele momente în care ne-am privit țintă unul pe altul ca doi luptători. […] Nu pot să spun în ce măsură l-am convins, dar știu că nu l-am plictisit, pentru că, la un moment dat, când am încercat să mă ridic cu intenția de a pleca pentru a nu-i răpi prea mult din timpul său prețios, mi-a făcut nerăbdător semn cu mâna să rămân”.

Chiar și Brătianu a recunoscut că Maria a făcut mai mult în câteva zile decât făcuse el într-o lună și jumătate. Iar Clemenceau a spus ulterior ambasadorului român din Franța: ”O Regină ca a voastră trebuie primită cu toate onorurile militare, cu mareșalul Foch (comandantul suprem al armatelor aliate) în frunte.

Regina era decisă să-i întîlnească și pe Herbert Hoover și Woodrow Wilson. Hoover avea puterea de a a atenua foamea din România, dar ei nu s-au înțeles. Cu Wodrow Wilson a avut și mai puțin succes. Președintele SUA avea o puternică antipatie față de Prim Ministrul României și nu dorea să-și irosească timpul cu Regina acestei țări.

Un amănunt interesant pentru cei care vorbesc despre ”misoginismul tradițional” al românilor: după ce Maria a încercat, în prezența amiralului Grayson, doctorul lui Woodrow Wilson, care îi însoțea pe acesta și pe soția lui la întâlnire, să dea câteva detalii despre comunismul care amenința Europa și despre noile legi ruse referitoare la dragostea liberă și la emanciparea femeii, amiralul i-a declarat revoltat președintelui SUA că ”în toată viața lui” nu a auzit ”o femeie care să vorbească despre asemenea lucruri. Sincer vă spun, nu știam încotro să privesc, atât eram de stânjenit.”

În Anglia, Regina s-a întâlnit cu reprezentanții guvernului, cu militarii, cu marii oameni de afaceri. Presa engleză era de partea ei. Daily Mirror o numea ”ambasador irezistibil”, Ilustrated London News a publicat pe prima pagină o fotografie a ei îmbrăcată în uniforma de Cruce Roșie, citindu-i unui soldat pe moarte; legenda fotografiei referindu-se la ”calvarul” României în timpul războiului și evidențiind faptul că era înrudită cu iubitul Rege al Angliei. Punch a publicat un desen în care România era înfățișată ca o țărancă bătrână și înfometată, nevoită să privească la transporturile de hrană trimise Puterilor Centrale în timp ce ea, aliatul, murea de foame.

Winston Churchill, secretar pentru problemele Războiului și Aerului, era plin de înțelegere. Reacția sa era firească, pentru că fuseseră prieteni în copilărie, iar în timpul unei excursii pe insula Wight el anunțase chiar că, atunci când vor fi mari, o va lua în căsătorie.

De asemenea, Maria a pregătit vizita lui Brătianu și l-a prezentat ea însăși regelui George, ”spre a șterge orice resentiment care ar putea exista între el și englezi”.

La această întâlnire, ea și-a asumat cu grație rolul de interpret. Își amintea mai bine decât oricine că franceza Regelui George nu era atât de corectă cum ar fi putut să fie. În plus, știa că Regele Angliei îl va înțelege mai bine pe eruditul Prim Ministru al României prin filtrul unei voci moderatoare.

După ce a a cucerit un număr mare de oameni politici și de afaceri, Regina Maria a fost sfătuită să se reîntoarcă în România, în culmea succesului, în timp ce conducătorii conferinței, cu excepția notabilă a președintelui Wilson, se încălzeau încă la strălucirea frumuseții și a spiritului ei.

Din nefericire, strălucirea bunăvoinței a pălit repede și a fost înlocuită cu neîncredere reciprocă, în următoarea fază a relațiilor României Mari cu Marile Puteri. Schimbul politicos de vederi de la Paris a degenerat în ostilități și invective, în vreme ce discipolii lui Lenin au profitat de destrămarea Imperiului Austro-Ungar pentru a răspândi revoluția rusă, iar noul partid comunist ungar, înclinat să facă expansiuni pe cont propriu, a intrat în conflict direct cu românii.

Va urma