Eseu despre orbire – Jose Saramago
Cartea autorului portughez nu e nici ușor de citit nici de digerat. De ce? Pentru că o potențială realitate distopică descrisă în roman e greu de acceptat și asimilat din cel puțin două motive. Ori că nu ai stomac pentru tablourile naturaliste, aproape 6D(mizeria care parcă vine peste tine, mirosurile pestilențiale pe care literalmente citind le poți simți, starea de degradare fizică și morală a oamenilor din cauza mediului în care sunt obligați să supraviețuiască) sau poate pentru că neavând nici un dialog trebuie să fii atent la fiecare rând ( textul curge la vorbire indirectă și fără semne de punctuație).
Greu mi-a fost și mie pentru că m-a trecut prin toate stările și emoțiile posibile motiv pentru care nu a scăpat aproape nici o pagină de adnotările și sublinierile mele. M-am „sfădit” cu toți, autor-povestitor, personaje, cu mine însămi…
Povestea pornește de la izbucnirea, din motive aparent necunoscute a unei epidemii de orbire. Rând pe rând, oamenii nu mai pot vedea nimic în afară de
„o culoare albă, uniformă, densă, de parcă ar fi fost cufundat cu ochii deschiși într-o mare de lapte”.
Autoritățile statului acționează conform circumstanțelor,
(in)competențelor sau fricilor individuale izolând primii orbi într-un ospiciu dezafectat. Locul e păzit de soldați înarmați. Orice tentativă de negociere sau apropiere de ieșirea din incintă se pedepsește prin împușcare. Oamenii devin șoareci într-un labirint în care primesc periodic( la început) mâncare și minim de produse de igienă.
Zi după zi, locul se umple cu alți infectați și încet, încet, oamenii regresează la nevoi de bază, uitând de pudoare sau reguli elementare de comportament civilizat. Totul degenerează în momentul în care mâncarea se împuținează și apoi este în totalitate arestată de un grup care prin forță impune propriile reguli supunându-i pe ceilalți la abuzuri greu de imaginat.
În toată nebunia declanșată de orbirea generală și de existența de după, o femeie – soția medicului, dă re-start omenirii. Cum? Prin iubire. În primul rând, dragostea pentru soțul ei o face să se declare infectată de orbire și să se carantineze împreună cu el (de altfel e singura ființă umană care vede). Apoi iubirea se extinde, om cu om, către cei din grupul ei și mai departe către cei cu care interacționează. Aceasta îi dă însă și marea responsabilitate de a-i proteja pe toți ceilalți care nu pot vedea, nu pot să-și procure hrană, nu se pot apăra. Pentru asta ai nevoie de forță. Cât de puternic trebuie să fii ca să oprești tot răul și urâtul în ochii și sufletul tău? Sau să duci povara uciderii în numele salvării tuturor? Asta înseamnă să te poți răstigni pentru alții. Puțini au stofă de mântuitori pe lumea asta. În realitate sau ficțiune.
Cartea abundă de simboluri și gesturi ritualice. Purificarea prin apă a femeilor abuzate (curățarea femeii ucise în urma violurilor și a tuturor celorlalte care participă la ritual). „voia s-o spele pe oarba cu insomniile, s-o spele de sângele propriu și de sudorile străine, s-o înapoieze purificată țărânei…”[ …] …șapte femei goale, oarba cu insomniile întinsă pe pat, curată cum nu fusese niciodată în viață, în timp ce altă femeie își spăla una câte una tovarășele, apoi pe ea însăși.” Apoi mai este
purificarea prin foc și propriul sacrificiu pentru reechilibrarea lumii. ” Aici unde ar fi trebuit să fie unul pentru toți și toți pentru unul […] cei puternici au smuls cu cruzime pâinea de la gura celor slabi iar acum această femeie aducându-și aminte că are o brichetă în geantă s-a dus nerăbdătoare s-o caute […] plimbă bricheta de-a lungul saltelei […] Femeia își simte mirosul propriului păr pârlit […] flăcările se multiplicară, transformându-se într-o singură perdea arzătoare, un șuvoi de apă reuși să treacă, căzu peste femeie dar degeaba, acum propriul ei trup alimentează văpaia.”
Personajele nu au nume. Le cunoaștem ca Soția medicului, fata cu ochelari negri, băiețelul strabic, bătrânul cu bandaj negru, primul orb, femeia care spusese unde vei merge tu voi merge și eu (trimitere la loialitatea lui Rut/Vechiul Testament)…
Nici nu e nevoie de nume având în vedere universalitatea stării de lucruri și a naturii umane în asemenea crize, repetate diferit și la fel de-a lungul timpului și istoriei omenirii. Așa că cine poate înțelege sau învăța ceva din asta să o facă altfel haosul învinge. Măcar și temporar.
Autorul-povestitor este omniprezent și omniscient „cum se face de știm că lucrurile s-au întâmplat așa și nu altminteri, răspunsul este că toate aceste relatări sunt precum cele de la crearea universului, nimeni n-a fost acolo, nimeni n-a asistat, dar toată lumea știe ce s-au petrecut.”
El poate trece cu mare ușurință de la descrierile naturaliste ale unor scene desprinse parcă din apocalipsă, la tablouri de o mare duioșie zugrăvite întru dorul normalului de altădată, într-un contrast care accentuează puternic realismul poveștii.
„Pe unele străzi, […] apa de ploaie, transformată în torent, a împins automobilele peste alte automobile sau le-au izbit de clădiri, spărgând uși, golind vitrine, pământul este plin de cioburi de sticlă groasă. Prins între două mașini, putrezește trupul unui bărbat. Câinele lacrimilor se apropie dar moartea îl intimidează […] câinele ăsta a făcut rău că s-a apropiat atât de oameni, o să ajungă să sufere ca ei.”
” …fiecare îi săpunește celeilalte părul și spatele și râd așa cum râdeau când erau fetițe care se jucau de-a v-ați ascunselea in grădină…ziua s-a luminat de tot, primul soare a tras cu ochiul peste umărul lumii înainte să se ascundă din nou după nori. Continuă să plouă…”
Romanul lui Saramago lasă loc de multe întrebări, cu sau fără răspuns, și atrage atenția asupra unor adevăruri crude din lumea contemporană pe care avem tendința să le ignorăm.
” De ce am orbit. Nu știu poate într-o zi vom afla motivul. Vrei să-ți spun ce cred. Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi. Orbi care văd. Orbi care văzând nu văd.”
