Narine are mere

„Balsam pentru suflet”. Așa descrie Ludmila Ulițkaia cartea de față. Și cine nu are nevoie de așa ceva? Toți avem, cu vârf și îndesat!
Despre cele trei mere care au căzut din cer am văzut recomandări și am auzit numai de bine. Dar din proprie experiență știu că părerile sunt subiective și deci pot fi doar orientative. Rămâne la latitudinea fiecăruia să le urmeze sau nu.
De data asta ” balsamul” s-a așezat fix pe inima mea.
Am descoperit o scriitoare care trece cu ușurință elegantă de la realitatea banală, de fiecare zi, la o lume de basm.
Maranul este satul din vârful unui munte armean în care cele câteva familii de bătrâni rămase, trăiesc simplu, acceptând toate tragediile propriilor vieți ca pe un dat și unde miracolul este perceput ca parte din cotidian.
Tocmai din cauza acestei fatalități acceptate, Anatolia, cea mai tânără locuitoare, la cei 58 de ani se pregătește să moară. Așa începe povestea care te conduce apoi pas cu pas prin istoria și genealogia sătenilor, cu duioșie, cu umor pe alocuri, lăsându-ți impresia că te întorci în propria copilărie și că lumea e foarte mică, cu aceleași superstiții, obiceiuri și tradiții.
Trecerea în altă dimensiune, cea a basmului, populată cu spectre binevoitoare, cu magici păuni protectori și copii prezicători de dezastre care fac conversație cu moartea, se face subtil și atât de firesc încât ai senzația că miraculosul este natural și normal.
Finalul e rotund. Dinspre moarte spre viață. Este o carte despre frumosul smuls urâtului, despre binele de după rău, în cele din urmă, despre speranță.
Mie mi-a plăcut. Mult. Poate și vouă de veți încerca.

Adriana Crăciunescu