Omul tace, cărțile vorbesc!
Dragi cititori ai ziarului „Vocea românului”, oameni buni, s-a scurs un an de la plecarea scriitorului Corin Bianu dintre noi. Ne-au rămas cărțile sale și amintirea unui om care a trăit pentru literatură.
Ioan Cobianu, născut la 21 iunie 1946, în Pătroaia-Vale, comuna Crângurile, județul Dâmbovița, a debutat în anul 1971, în revista „Amfiteatru”, cu poezie. Încă din tinerețe a semnat cu pseudonimul Corin Bianu, care i-a adus notorietate.
De-a lungul carierei sale literare a obținut multe premii și, spre marea sa bucurie, a avut întotdeauna cronici favorabile.
Romanele „Zidul cel mai lung”, „Agremin și încă ceva” și „Văcăreștii la amiază” au rămas în memoria cititorilor. Proza umoristică („Roaba cu motor”, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2015) și epigramele sale, inclusiv cartea scrisa împreună cu artistul Horațiu Mălăele, „Actori, teatru, muzică” (1986), de asemenea. Nu este de ignorat, dimpotrivă, tot ce a scris în domeniul parapsihologiei, ultima sa carte de gen fiind „Magie și paranormal, pas cu pas” (Editura Dacoromană Comterra, București, 2010).
Consacrat ca poet și prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România, a fost, în adevăratul sens al cuvântului, un profesionist al scrisului. De la romanele istorice, la epigramă, niciun gen literar nu i-a fost străin.
A scris despre timp, dezrădăcinare, moarte și insingurare. A scris despre viață cu seriozitate și tristețe. Cu iubire, de fapt. Situate, cumva, la hotarul dintre real și imaginar, din poeziile sale transpare, uneori, sentimentul de neadaptare. Poate e doar neacceptare. Abandon. Atunci când se adresează literar mamei, o face din poziția omului singur, supus timpului, fericit doar la naștere. În moartea mamei, vede propria-i moarte, dezintegrarea propriului suflet: „(…) M-ar fi putut naște chiar clipa,/Dacă ea ar avea vreo fărâmă de suflet,/ Dar este doar un fragment al timpului fără sfârșit,/ Cel ce numai asistă și durerea și bucuria!// Mamă a mea, sub cupola clipei m-ai născut fericit(…)Pe podul nesigur al clipelor pășesc,/ Suspendat/Deasupra pământului tainic/Și nu
știu dacă-n drumul meu/ Dispar pe altarul veșniciei umane!(„Mamă a mea”, „CELESTA TIAN – AZALEEA”, Editura Muzeul Literaturii Romane, 2006).
Redam, în continuare, două poezii publicate în placheta „MAREA TĂCERE” (Editura Didactică și Pedagogică București, 1999).
Tăcere
Dacă moartea ar fi stâncă de granit
Aș trece prin ea
Sfredelind tunele
Dar moartea este un aer
Pe care îl respirăm toți,
Fără alegere
Voi treceți neștiutori,
Vânători de iluzii.
Ca un arbore
Între două oglinzi
Trupul meu trecător
Imaginea
Mi se multiplică necontenit
În alte și alte oglinzi,
Trăgându-se una din cealaltă,
Ca lanțul anilor
Precum arborele,
De cercuri concentrice,
Viața mea e străbătută
De oglinzi paralele.
