Cătălin Nae – preşedinte, director general al I.N.C.A.S.
Autoritățile române au apelat la capabilitatea Institutului și dacă da, aceasta poate fi mărită în situția actuala de criză?
Dacă încercăm să ne reîntoarcem puțin în timp… în România au existat diverse modele de dezvoltare, care fiecare a fost implementat într-o acțiune dirijistă, ca să zicem așa, un fel de dictatură asociată momentului. De ce zic asta? Pentru că, evident, societatea românească nu a trăit din acumulare extensivă, cum era cazul societăților occidentale ci, mai degrabă, trăiam din nevoi. Pentru noi lucrurile astea… noi am crescut odată cu ele… Adică: a fost procesul industrializării de după cel de-al doilea război mondial… nu vorbim de colectivizare, vorbim de industrializare… Evident că oamenii erau în situația să-și pună întrebarea: măi, dar cum reușim, pentru că n-avem pregătirea necesară, nu avem în spate nici tradiția necesară, tehnologiile sunt la ceilalți, de unde le furăm ca să le punem? Și atunci a apărut ideea: mort, copt trebuie să iasă chestia aia… și s-au apucat să facă, să facă, să facă. Până prin anii 70 a mers extraordinar și modelul era că eminența cenușie din spatele subiectului era profesorul de la universitate. Toate fabricile, celebrele fabrici care erau în România, sau celebrele obiective de investiții, de la barajul nu știu care și până la Porțile de Fier, sunt exemple prin care universitățile, recte profesorii, catedrele respective, erau cele care veneau cu soluțiile tehnologice și dezvoltau problema… și, până la urmă, lumea se putea împăuna că uite, realizarea momentului… Teoretic, ăsta era, de fapt, modelul de dezvoltare. Venea cineva: măi, e nevoie de cutare, hai să facem, venea altul, e nevoie de cutare, hai să facem... Când au început lipsurile, chestia asta a căpătat o dimensiune orizontală, în sensul că trebuiau să înlocuiască: măi, dar aia n-am putea să facem și altfel, ne trebuie metalul ăla, dar n-avem, hai să încercăm să facem la noi în țară … de fapt, asta însemna cercetare aplicativă. Asta înseamnă că unii aveau capacitatea să răspundă la nevoile altora…și în felul ăsta se muncea. Marea majoritate a celor care mai sunt încă printre noi, ei, de fapt, așa s-au format, știau foarte clar că e o nevoie să facă cineva ceva, se aloca finanțare, că trebuia să primești finanțare, se dădeau resurse pentru ca cineva să reușească să finalizeze într-un anumit mod obiectivul. Unele lucruri au ieșit bine, altele au ieșit prost, că nu a fost, permanent, un succes răsunător, dar ăsta a fost modelul de dezvoltare. În ultima vreme, și vorbesc acum de vreo douăzeci și ceva de ani, a fost un alt model în partea de cercetare-dezvoltare. Adică, dom’le noi avem de toate, teoretic acuma fiecare face tot ce-i trece prin minte și, din când în când, nu știu cum, cineva se uită așa atent, și colectează un fel de cremă care, odată ce este exploatată, recuperează toate cheltuielile cu tăierea frunzei la câini, vorba ceea. Chestia asta a fost, mai degrabă, modelul occidental. În Occident, neexistând o presiune pentru dezvoltarea unor lucruri esențiale la momentul respectiv, era un fel de cercetare multilateral dezvoltată, dar din care foarte puțin era colectat și numai crema, restul lucrurilor fiind relativ uitate și pierdute. Și fără ca cineva să plece de la început de la idea că e nevoie să satisfacem o chestie… pentru că apărea de la sine… Nu știi cum, dar apărea de la sine… Ei, acuma s-a ajuns într-un moment în care toți ne întrebăm cercetarea ce rol mai are? Să rezolve problemele industriei în ideea de competivitate, sau să dezvolte știința pe cele mai înalte culmi și noi să intervenim, să culegem, cum spuneam anterior, ce-o fi mai bun, și în felul asta să ne dezvoltăm cu toții? Două modele relativ diferite și a fost oareșce dezbatere cum să se facă chestia asta. Criza de coronavirus este, în momentul de față, un exemplu… Teoretic, toată lumea a aflat că există coronavirus și întrebarea e: aoleu, ce ne facem, cine ce poate să facă? Au început oamenii să zică: măi, dar dacă știam și noi mai din timp, ne pregăteam și făceam ceva. Sau: măi, dacă am fi continuat noi ceea ce începusem nu știu când, altfel stăteam acum… și uite că nu mai avem una sau alta, că ne-am ocupat de altceva… Vine unul și zice: hai să facem ventilatoare… că e nevoie… Unul are o idee de ventilator, iar altul zice: măi, dar de ce să ne chinuim cu ideea? îl copiem pe celalalt și facem… Repet: odată ce ai un motiv să faci ceva, vin soluțiile. Ori, cam aicea suntem acuma. A apărut această idee, că putem să arătăm că există un real potențial în activitatea de cercetare și, din nefericire, nu găsim pe unul care să ne roage să-i arătăm, sau măcar să asculte, să vadă despre ce o fi vorba. Și s-a ajuns în această situație în care toată lumea, presa, societatea civilă zice: măi, e nevoie de măști, e nevoie de costume de protecție, e nevoie de dezinfectanți, de toate e nevoie și primul răspuns e: stați așa, că știm să facem din astea, putem să facem, dar nu avem structura.. mă refer la faptul că noi, cei de la cercetare-dezvoltare, noi nu avem structura industrială cu care să facem asta… Că degeaba uite, am o chestie care e nemaipomenită, că eu nu pot să pornesc producția în serie, trebuie să vină un agent economic care să preia chestia asta, or asta se numește industrializare sau trecere în fabricație, sau cum vreți să-i spuneți… Or acel element a lipsit întotdeauna, nu faptul că nu există capabilitatea ca cineva să facă ceva… Și exemplele sunt nenumărate… Unele au legătură, uite, cu dezinfectanții… Păi, evident că există în momentul de față capacități să dezvolți propriii dezinfectanți, problema este în ce măsură tu contribui în felul acesta la beneficiul societății, pentru că tu arăți că se poate dar, ulterior, tu nu ai capacitatea de producție, capacitatea de producție, teoretic, e un agent economic care, cu asta ar trebui să se ocupe. Or această legătură între acel agent economic și potențialul element de cercetare- dezvoltare existent deja nu vrea să o facă nimeni. Au început toți să se vaite că n-avem d-alea, n-avem d-alea, n-avem d-alea. Nu, instantaneu află toată lumea: ba aveți, măi!… Și uite ăsta a fost cazul cu camera în infraroșu. Păi, teoretic, camera în infraroșu este exemplul… că de-asta am făcut o introducere mai lungă… Directorul fabricii a venit și a zis-o din primul moment: măi, eu în zece zile v-o dau și costă zece mii. Că: de ce? Păi, nu v-o fac vouă, eu o iau pe una care e dezvoltată pentru un produs militar, o adaptăm și facem exact ce vreți voi. Dar o avem, nu plecați de la ideea că e ceva nemaipomenit. Nu, a trebuit să se întâmple o adevărată chestie, să afle toți și, în nu știu câtă vreme, tot acolo au ajuns… Capabilitatea noastră tot aia e, dar ați pierdut timpul. Pe de altă parte ați irosit și banii, că puteați să cumpărați de la noi. Una era să ne dați nouă banii si, după aia, noi să facem ceva și alta era să râdeți de noi: hai dă-i dracului pe ăștia, căutăm la alții și să aflați că nu se găsesc. Și apoi să vă văitați că n-ați putut să faceți aia sau celalată. De asta spun: e o problemă în societatea românească și în modul în care se încearcă rezolvarea unor asemenea lucruri. Acuma da, vine Ministerul Economiei și zice: dom’le agenții economici din țară au o anumită capabilitate… dar el nu vine cu instrumente să-l stimuleze pe agentul economic să vină să preia rezultatele cercetării. Dacă sunteți agent economic, în sensul că aveți o linie de fabricație, vă trebuie totuși bani ca să puteți să faceți piesele alea, măcar să vă dea posibilitatea să luați credit să vă faceți propria investiție pentru produsele respective. N-am avut genul ăsta de sprijin. S-a pus în discuție apropos de ce am putea să facem în momentul ăsta de criză… Ministerul Economiei până la urmă, în general, nu neapărat acest Minister al Economiei… e evident că cea mai importantă acțiune pe care putea să o facă era să garanteze cu aparate, eu cred că nu e nevoie să îi dai ajutor de șomaj omului, dar du-te la ăla care are activitate de producție și, în momentul în care e ceva de care teoretic ai nevoie, sau poți să convertești în ceva de care ai nevoie, garantează-i ăluia contractul! Pentru că, având contract economic, se duce și-și face creditele necesare, face producție, lucrează… și toată lumea e fericită pentru că vă dă banii înapoi! Și revenim la ceea ce ne doare pe noi. Vreți să nu avem o problemă în industrie, uite, de exemplu, în industria de aviație… păi tot vreți să faceți planul de reparații… Cine vă împiedică să lansați comenzile pentru ca să țineți oamenii la lucru… pe de o parte… Pe de altă parte, oricum, fiind tot în planul de reparații, se presupune că nu le dați banii înainte, ci după ce termină, și, în felul acesta, oamenii se duc la serviciu, fiindcă știu despre ce e vorba. Or, la noi a fost exact pe dos, în sensul că toată lumea se gândește la viitoarele comenzi din planul de reparații, dar contractul nu există! Păi pe așa ceva nu poți să iei credit de la bancă. Și atunci, au luat oamenii și au zis: du-te, măi, în șomaj tehnic, și te chem când vei avea contractul! Cam asta s-a întâmplat. Vorbeam de industria de apărare. Păi da, pe bună dreptate sunt supărați, că nu sunt băgați în seamă! Cum să te bage statul în seamă? Păi, să îți dea contract. Eu n-am văzut statul să vină acuma, să umble cu un contract în mână, să zică: uite, cine face asta primește contractul…
Produs realizat în laboratoarele INCAS după rețeta OMS
Ei au zis corect, de asta s-au plâns… industria militară de la noi din țară nu primește contracte! Asta era principala lor doleanță…
Deci, nu pe degeaba. Îți dau contract dacă faci ceea ce trebuie. Că nu se pune problema să-ți dau pe degeaba. Dacă e vorba de contract în mod concret, cum ar fi ăla cu camerele, îi spui fă o sută de camere și îți dau banii. Adică, altfel spus, cine ne împiedică?
Decidentul, ca să zic așa…
Da, există și procedurile de achiziție, conceptul ăsta de achiziții publice, dar tocmai aici era beneficiul acestei stări de urgență, pentru că, într-un fel, exact această piedică care, crede-ți-mă, e chiar o piedică reală, necesară în contextul corupției globale, dar…în mod concret, e chiar o piedică. Finalul e de această natură: există nevoie, statul are bani, și tu trebuie să ai capabilitatea să produci, dar să nu poți să iei contract? Si valabil, repet, de la dezinfectanți până la camere militare! De la izolete până la drone! Toate aceste lucruri sunt aici la noi. Dar apare această discuție de oportunitate, de precizie, de politică economică, de modalitate de implementare și așa mai departe… Dacă în discuția pe care o porți cu cineva, guvernant, primul lui gând este: da, domnule, dar eu n-am încredere în agentul economic, deja discuția e moartă din start. Adică el ar trebui primul să vină să spună: măi, dar totuși, hai să-l ajutăm… nu poți să zic de la început: eu nu fac cu voi pentru că n-am încredere! Problema noastră arată în momentul de față diferite frustrări ale unora și ale altora, ale unora pe bună dreptate… Sunt nenumărate produse care există în România, pot fi produse în România, sunt în beneficiul tuturor și e greu de înțeles de ce nu sunt recepționate la adevărata valoare. Eu nu vorbesc aici despre nu știu ce încrengătură mafiotă de relații economice, e vorba pur și simplu despre interacțiunea, care ar trebui să fie firească, între autorități și agenții economici. Pentru că, altminteri, nici noi cu activitatea de cercetare nu putem să facem nimic! Credeți-mă, pentru că vorbesc în cunoștință de cauză, activitatea de cercetare nu face producție de serie! Activitatea de cercetare face demonstrația tehnologică de capabilitate dar, ulterior, trebuie să ai agentul economic care să facă bani. Eu degeaba mă duc și spun că: uite, facem, vă arăt, că a doua zi vine cineva și zice: fă și mie una din aia și spun: păi nu am, de unde să am? îți arăt cum se face, dar găsește tu pe unul care să o facă! Aici este elementul care pe noi ne macină în momentul de față. Și sunt multe exemple. Noi am avut posibilitatea să ne referim la niște obiecte mai populare, să încercăm să oferim niște capabilități în sprijinul situațiilor de urgență.
Ceea ce producem s-ar putea valorifica și în afara acestei crize.
Criza covid, din punctul nostru de vedere… noi nu suntem implicați în partea medicală direct… dar criza are în spate o rațiune medicală care generează implicații în raport cu care putem să oferim soluții. De la modul de monitorizare, până la modul de supraveghere într-un anumit context și, inclusiv, execuția de lucru în sprijinul situației în sine. Este extrem de utilă existența, în societatea românească, a posibilității ca, prin intermediul unui serviciu cum este 112, să ți se ofere posiblitatea să ai asistență de specialitate la fața locului, în care să ai încredere. În sensul că vine drona, vorbește cu tine, îi spui de ce ai nevoie și îți aduce… De ce zic asta? Pentru că, teoretic, sunt foarte multe persoane care, în acest context, sunt total neputincioase, iar neputința te macină. Adică, ne bazăm pe un sistem în care zicem că avem încredere… numai că, în momentul în care s-au tăiat relațiile sociale, toată lumea zice: aoleu ce mă fac că n-am de aia, n-am de aia, n-am de aia. Adică, unde mă duc, cine îmi dă, cine îmi face? Or, această neputință e foarte dureroasă… A persoanelor, a autorităților, care și ele sunt derutate… Cum fac rost, de unde,cum îi găsesc pe ăia, cum îi întorc pe ceilalți acasă... tot felul de exemple de genul ăsta. Aici erau elementele care, teoretic, se regăsesc în activitățile curente, avem sisteme pe care le putem pune la dispoziție. Vrem acum să operaționalizăm sisteme și structuri în raport cu care avem deja elemente constitutive… Ele sunt adaptate momentului, în sensul că… Imaginați-vă, de exemplu, un sistem de intervenție în situații de urgență, pentru localizare și, ulterior, asistență primară. Pe coordonatele GPS de la telefonul dvs. sunteți identificat și vine drona să vă aducă seringa de insulină. Puteți să ziceți că, teoretic, acuma nu sunteți bolnav de diabet… dar… există bolnavi de diabet care n-au putut să se ducă la farmacie și să-și ia medicația tradițională. De ce? Pot exista diverse rațiuni, mai ales într-o perioadă ca asta… Și atunci cum fac? Este vorba nu doar de un sistem de livrare în sine, ci de interacțiunea cu cel care are nevoie… identificarea nevoii și, abia ulterior, rezolvarea nevoii respective. Se poate lucra în colaborare cu un serviciu de telecomunicații speciale sau cu un serviciu social, care are aceste date, care intră sub protecție… și așa mai departe. Dar noi vorbim de o problemă tehnologică foarte concretă. Pe o coordonată de localizare geografică, în cazul de față, cel mai simplu, poate să fie o localizare GPS, evident conectată într-un anumit fel în contextul citadin… În general interesul este da, trimiți un anumit tip de dronă care e capabilă să comunice cu persoana respectivă, să și vizualizeze la fața locului, există un dispecerat care, la momentul respectiv, ia niște decizii și ulterior i se trimite…. de la ISU și pompieri, Doamne ferește, pînă la nu știu ce pachețel, că stai să vezi, n-avea aspirină…
Această dronă poate citi semnele vitale ale persoanei?
Da. Astea sunt elementele care țin de activitatea anterioară. Dispozitivele mobile, mai mult sau mai puțin aeropurtate, fac parte din această tehnică de cyber physical system, dezvoltate în mod curent. Evident că, cu cât sistemul în sine e mai inteligent, e capabil să comunice… iar comunicația e de o calitate sporită atât audio cât și video. Astfel încât, toate elementele care țin de partea asta de interconectare cu centrul de comandă sunt un avantaj. Dar, în principiu, evident că elementul de bază este să îl trimiți pe ăla care știe ce face. Dvs ziceti de sensing, să detecteze și să identifice persoana, dar poate să îi ia tensiunea, poate îi ia pulsul, poate îi ia temperatura… La chinezi îi ia de pe stradă, că de ce nu intră în casă… Interesul este să existe în spate încrederea că un astfel de sistem poate să ofere valoare adăugată unui serviciu necesar. Că nu discutăm să-ți bați joc de oameni, discutăm să-i ajuți, și chiar dacă îl obligi pe ăla să intre în casă, tot în folosul societății e, că îi îmbolnăvește pe ceilalți. Aceste elemente, tehnologic vorbind, ele fac deja obiectul unor dezvoltări anterioare. Implementarea lor și operaționalizarea unui astfel de sistem este ceea ce încercăm noi, în momentul de față… Încercăm să-i convingem pe oameni, mai precis autoritățile, să le utilizeze. Am avut răspuns în ceea ce privește conlucrarea cu ISU… de la localizări de persoane în condiții dificile, până la îndeplinirea unor anumite misiuni de un anumit tip, cum ar fi monitorizarea frontierelor, sau nu știu ce alte acțiuni, ca să nu mai vorbim despre braconieri.
Sau tăierile de păduri…
Vă dau un exemplu și mai interesant… eu vreau acuma să intru în scenarii… Colegii noștri fac teste acuma, le fac permanent, imaginați-vă că, de pildă, situațiile de tipul celei pe care o traversăm acum generează disfuncționalități sociale foarte importante. În sensul că uite, au existat oameni care au plecat de acasă, azile de bătrâni care au rămas fără pază, tot felul de lucruri… La un moment dat se pune întrebarea cum putem să oferim ceva în compensare ca urmare a faptului că, uite, s-a produs o disfuncționalitate socială, sau cum putem măcar să investigăm în caz de nenorocire, pentru că și criminalitatea asta… au venit unii pricepuți… s-au întors unii, ca să zic așa, cu tehnologie echivalentă… și atunci ar trebui să existe o modalitate de a contracara aceste efecte. Or, sisteme de monitorizare suntem capabili să dezvoltăm, atât noi cât și împreună cu alții, și mai ales vrem să le operaționalizăm, să dăm acest tip de sprijin autorităților. Pentru că, până la urmă, nu noi facem asta, noi doar oferim suportul logistic. Că e mai cu Ministerul de Interne, că e mai cu Ministerul Sănătății…. Că veni vorba: Ministerul Sănătății e așa o entitate foarte ciudată în ziua de azi, e greu de înțeles care sunt cu medicamentele, care-s cu spitalele, care-s cu Consiliul Județean, care-s cu Armata… E complicat să mai înțelegi cine cu cine e și cum face, dar eu bănuiesc că, la un moment dat, Ministerul Sănătății o să își reia o parte din atribuțiile principale și o să vrea să vadă ce s-a întâmplat. Și în momentul ăla iarăși se va ajunge la ideea cum facem… Încercăm să oferim suportul logistic pentru realizarea acestui tip de operațiuni de management în situații de criză. Aici, în spate, sunt modele, analize numerice, modalități de interpretare de diverse structuri, tocmai ca să ofere un instrument cuiva care vrea să facă ceva. Desigur, în folosul și nu în defavoarea societății.
Incendiu supravegheat din drona INCAS
Presupun că ar aduce și multe economii un astfel de sistem. Una e să trimiți o autospecială cu patru-cinci operatori, și alta o dronă care se duce, se întoarce și povestește ce se întâmplă acolo...
După mine, interesul ține de resurse. Eu nu vreau să anticipez scenarii, dar interacțiunea prin intermediul sistemelor de tip cyber fiber systems, dvs ziceți dronă, dar poate să fie și vehicul care merge pe jos teleghidat, este ce caută toată lumea în momentul de față, fiindcă există această frică de contaminare prin contactul direct… Or ăsta este primul lucru pe care putem să-l facem, să crească încrederea oamenilor în ideea că există sprijin tehnologic la dispoziția fiecaruia dintre ei. Asta se poate oferi. Nenumărate soluții există deja și le putem prezenta.
Puteți da un exemplu?
Noi vrem să operaționalizăm un astfel de centru local, care să fie în situația de a răspunde unei nevoi. Acuma, putem să satisfacem nevoia în diverse feluri, în funcție de cât de mare e, dar presupunând că dvs. aveți nevoie de medicamente, trebuie să vi se livreze medicamente… sau dacă aveți nevoie de un aparat mai ciudat, de la nu știu ce siringă de insulină, până la nu știu ce alte elemente… acesta trebuie să vă poată fi livrat în timp real, la domiciliu, pe baza unui sistem regional. Chestia asta făcută fără interacțiune umană pentru că, până una alta, discutăm despre această evitare a interacțiunii umane. Pe de altă parte, în contextul în care dvs. aveți, Doamne ferește, o altă problemă medicală pentru că, apropos, există boală și în condiții de covid, cum face cineva, într-o astfel de situație, să aibă acces la sistemul normal de urgențe? Și atunci da, trebuie să trimiți la fața locului o dronă echipată cu sisteme, de la camere video în toate spectrele, până la microfoane capabile să comunice prin toate canalele, și să îi faci inclusiv intervenție prin telemedicină potențialului pacient… Repet, vorbim despre acordarea unui tip de asistență medicală prin telemedicină în modul cel mai pragmatic. Vine drona, intră pe geam, vi se așează în bucătărie și începe să vă povestească…. Aici apare interesul de a putea oferi acest serviciu. Acuma vă imaginați că până una alta serviciul ăsta poate fi oferit numai în context de acțiune suport, că nu poate să devină un mod de viață de aici încolo… deși sunt țări în care începe să devină un mod de viață. Dar noi vrem să operaționalizăm un astfel de centru la nivel de acțiune suport, care să-și dovedească în mod real utilitatea.
Sisteme fără pilot…
Da, sisteme fără pilot, într-un context de management generalizat, capabile să comunice cu centrul de comandă, capabile, la rândul lor, să fie monitorizate de un fel de sistem purtător care să survoleze, ca să zic așa…o anumită arie, tocmai pentru a mări gradul de acoperire și a da autonomie… Apropos, noi nu vorbim de drone care merg de aici până la poartă, vorbim de asigurarea unui serviciu totuși cu greutate utilă consistentă, și cu durată de timp consistentă… deci nu vorbim de ceva care ține cinci minute, că s-a consumat bateria, și după aia aleargă unul pe jos că și-a pierdut drona prin curte. Pe urmă, Doamne ferește să devină o chestie critică. Doamne ferește de un moment critic, când n-ai pe unde să ajungi într-un anume loc, sau nu știi pe unde ești și trebuie să ajungi în cinci minute. Interesul a fost să propunem o soluție care să dea un răspuns de ordinul minutelor de la sesizare. Dacă dvs chemați salvarea, evident că vă așteptați să vină repede, dacă au trecut mai mult de zece minute e panică generală. Cam acesta ar trebui să fie timpul de răspuns într-un astfel de serviciu. Or, imaginați-vă că centrele astea nu sunt chiar la fiecare colț de stradă. Adică trebuie să ai o capacitate de reacție semnificativă. Asta facem. Sperăm. De ce spun că sperăm? Dacă nu suntem băgați în seamă… Noi nu facem așa ceva ca să ne jucăm prin curte…
Va urma
