V-aș întreba un lucru: dacă ne uităm în jur, vedem că există, în opinia  mea, cel puțin, o schimbare majoră a consumului, a obiceiurilor de consum a populației care s-ar putea să se păstreze și după trecerea pandemiei. Consumatorii schimbă obiceiurile, își reorganizează modul în care își folosesc bugetele, apar alte priorități, ceea ce ar putea să ducă, și în România, dar s-ar putea ca și la nivel global, la o, să spunem, altă organizare economică. V-aș da exemplul pe care sunt convins că-l știți foarte bine, cu scăderea producției în industria de bunuri  de consum, în industria de confecții, de exemplu, datorită scăderii  vânzărilor. Eu  cred că aceste fenomene se vor accentua. Deci cred că existența unor studii care să arate înspre ce se îndreaptă piețele și preferințele oamenilor ar fi importante pentru elaborarea unor planuri de, să spunem, reindustrializare, că folosim numele României, pe coordonate îndreptate către viitor, și nu către momentul actual sau către trecut.

 

Așa este, sunt total de acord cu dvs., se vor schimba anumite tipuri de comportamente economice.  Acuma, revoluția nu se va întâmpla așa de rapid și de intens cum speră unii, adică nu vom trece la tele-working în toată lumea pentru că nu se  poate, trebuie ca pe lângă cei care lucrează de acasă să mai existe și frizeri, și brutari, și șoferi, și așa mai departe, dar revoluția se va întâmpla, după părerea mea, într-un domeniu care ține de reorganizarea bugetelor personale.

Cconsumismul,  în forma lui, să zicem, americană, adică consum pe credit, va începe să fie din ce în ce mai restrâns. Deoarece consumismul adus din SUA și plantat în toată lumea, și de vreo 30 de ani și la noi, duce la un consum care depășește posiblitatea reală a consumatorului. El se împrumută. Împrumuturile, creditele personale și creditele în general sunt la mare valoare, știm foarte bine că criza din 2007-2008 a fost produsă exact din cauza asta. Asta înseamnă că va apare o mai mare chibzuială a bugetelor de familie, iar oamenii vor încerca să aibă o anumită prudență în cheltuială. Asta în țările dezvoltate probabil că va duce la o anumită echilibrare a unor consumuri marginale, adică eu cred că într-o societate civilizată consumul pentru educație, pentru cultură, pentru viața în colectiv, pentru dezvoltarea apropierii sociale nu se va micșora. Se vor micșora cheltuielile care țin de o anumită, să zicem, viață de mai mare lux, cum ar fi automobile mai mari, mai performante, case mai mari, concedii.

Într-o țară ca România, însă, problema este periculoasă. Pentru că la noi deja consumul la bugetul de familie este prioritar pe alimentație și pe consumul de supraviețuire zilnic. Reduceri se vor face și aici, oamenii vor încerca să-și reducă consumul și deja a început, e vizibil lucru ăsta, statistic, și aici apare problema, pentru că tradiția consumului românesc este calitativă, nu cantitativă.

Deci, eu  cred că va fi un mare pericol să trecem la un consum de produse de proastă calitate, așa numitele proteine proaste. Ne vom întoarce la un consum bogat în alimente de proastă calitate, pentru că oamenii vor încerca să suplinească lipsa calității cu cantitatea.

Vom avea întârzieri mari, bănuiesc eu, chiar foarte rapide, în câteva  luni, în plata utilităților, mai ales în timpul iernii. Vor apare greutăți în plata ratelor la credite, va apare un număr mare de credite neperformante la nivelul băncilor. Deci, cred că va trece o anumită perioadă până când oamenii vor învăța să-și chivernisească banii pe care-i au, în condițiile lipsei totale de  predictibilitate. Pentru că pandemia va aduce o mobilitate foarte mare a locurilor de  muncă, deci o lipsă de securizare a locului de muncă. O uzină poate să se oprească mâine, poimâine poate să  aducă  roboți, în loc de zece sau douăzeci de muncitori… Recalificarea, schimbarea  meseriilor, trecerea dintr-o zonă într-alta cred că va deveni o chestiune mai frecventă în viața noastră în viitorii zece-douăzeci de ani.

După asta, ce-o să fie nu se știe, pentru că avem două posibilități: ori încet-încet ne întoarcem la ce-a fost, adică începem ca oricând într-o perioadă postbelică, să revenim la normal, pentru că și asta poate să fie o perioadă belică, sau ne putem încadra pe o traiectorie cu totul nouă a civilizației. Dar ceea ce se va întâmpla e greu de spus, pentru că se pot întâmpla și lucruri foarte grave, spre exemplu ieșirea din criză poate fi soluționată de anumite capete înfierbântate de politicieni prin declanșarea unor războaie locale. Deja lucrul ăsta se și vede cumva, pentru că războiul este un consumator mare de producție, este un consumator de resurse, deci pune în mișcare economia, într-o formă negativă, dar o pune în mișcare.

 

Aș mai face o remarcă. Ați prezentat înainte posibilitatea care deja e evidentă a contracției, și a pieții interne, nu numai a piețelor externe de care depinde producția în România. Deci o dublă presiune. N-aș vrea să facem predicții legate de cifre, deși cunosc expertiza dvs., și  am discutat  împreună de multe ori cu cifre, dar aș vrea să ne gândim totuși la care ar fi  modurile în care o scădere semnficativă a PIB ar putea fi, să spunem, gestionată de Guvernul României, indiferent care ar fi acela? Adică v-aș întreba dacă, nu cumva, totuși, investițiile aproape de orice tip, eventual susținute de fonduri europene, ar fi o soluție  pe termen și scurt, dar și mediu?​

 

Ar fi o soluție. Sigur că, întotdeauna, soluția pe care o accept și care pare să fie cea mai acceptată de alți economiști mai mari și mai bine cotați, este dezvoltarea  prin intensificare, adică prin locuri de muncă mai multe, producție mai competitivă, tehnică modernă, și așa mai departe.

 

Știm că China s-a dezvoltat așa în ultimii 10-15 ani. A produs și a construit și ce n-avea nevoie.

 

Exact. Dar există și calea cealaltă, care e mai  simplă, și eu cred că aceasta va fi prezentă la noi, și nu peste foarte mult timp, pentru că, deocamdată, gândirea economică românească nu este capabilă să creeze  programe de perspectivă viabilă. Cred că vom trece la austeritate. Cred că ceea ce se va proclama ca fiind instrument de echilibrare a pierderii de PIB va fi reducere, nu adăugări, se vor bloca anumite lucruri, investițiile vor fi mai mici și vom aștepta investiții străine care  oricum vor veni mai greu, se vor bloca veniturile, pensii, salarii, pot fi restructurări masive de forțe de muncă. Este o metodă folosită în România și desigur, este una dintre cele mai proaste posibile, dar deja simt în aer mirosul unor astfel de  măsuri, după ce din punct de vedere politic, situația se va mai clarifica.

 

S-ar  putea să ne aflăm exact în situația de acum zece ani, când acest tip de politici a dus la prelungirea crizei și vom pierde startul, pentru că este clar că  după trecerea pandemiei, odată cu reluarea creșterii economice la nivel mondial va începe o competiție între țări pe care România n-ar trebui să o piardă  așa cum a făcut-o acum zece ani.

 

Foarte adevărat, așa ar trebui să fie, dar eu mă uit la programele care sunt astăzi pe masa noastră și văd că toate sunt de natură restrictivă și nu de dezvoltare. Programul pe care Guvernul îl are la bază, dar pe care nu-l respectă, pentru că nu este bugetat, n-are cum să-l bugeteze, și se numește ”Reclădirea României”, este un program, așa cum spuneam la începutul discuției noastre, un program de reparare a ceea ce n-am făcut cu zeci de ani, sau poate chiar cu un secol în urmă. Iarăși autostrăzi, iarăși fel de fel de lucruri din acestea, de dezvoltare cantitativă. Programul care a apărut ca o alternativă a PSD-ului este un program în manieră generală populist, este un program bine scris, frumos scris, ca un eseu economic, dar care pleacă de la o premisă falsă, și anume pleacă de la momentul în care România încă nu intrase în pandemie. Nu pleacă de la momentul crizei pe care trebuie s-o rezolve. N-are nicio măsură de rezolvare a crizei, ci doar măsuri de creștere  a ”bunăstării” și a demografiei. E bine și asta, dar amândouă au aceeași esență, și anume nu au viziune pe termen lung, nu au acea viziune a dezvoltării unei economii cu valoare adăugată ridicată, care să poată să intre în concurența internațională, care va fi foarte puternică, după trei sau patru ani.

Pe cinci ani de zile de acum înainte, eu cred că raporturile economice se vor modifica radical.

Vom vedea în  Europa țări  care vor avea o dezvoltare rapidă și absolut fantastică și aici pe primul plan pun Polonia, care are o politică extrem de bine gândită din punct de vedere al perioadei post criză.

Vom vedea că  este foarte greu, dacă nu imposibil, să învingi China astăzi. China nu a suferit, așa cum se credea, în urma pandemiei și resursele ei de  piață internă  o  vor ajuta foarte mult, iar  în zona sud-est asiatică începând cu Vietnam și celelalte țări  care până mai acum câțiva ani credeam că sunt exotice și bune doar  pentru palmieri și banane, vor deveni țări puternic industrializate.

Dacă noi nu trecem peste acest baraj conceptual de a crede că un cuvânt înseamnă și un concept, ceea ce  nu este adevărat, dacă nu vom trece peste asta și nu vom înțelege că reindustrializarea e un concept, nu ține de comunism, nu vom face nimic, pentru că noi avem nevoie de industrie, fără industrie nu putem.

Putem să avem o agricultură  dezvoltată, care este până la urmă bogăția noastră esențială, dar dacă nu producem tractoare, dacă le cumpărăm, dăm un tren cu  grâu pentru un tractor, ne întoarcem la Manoilescu. Dânsul spunea în celebrul manual  de economie, la 1934-1935, că pentru un tractor din Germania dăm un tren cu  grâu. Ne vom întoarce la așa ceva. Pentru că trebuie să ne producem singuri mijloacele industriale care să ne ajute la valorificarea resurselor noastre.

 

Dar pentru asta, domnule profesor, ar trebui să acordăm o atenție deosebită învățământului și cercetării. Pentru că, din nefericire, cercetarea în mod special a fost complet marginalizată în România, ca să folosesc un termen blând.

 

Evident, am și spus, ceea ce ar trebui să facă acum România, pe lângă autostrăzi, ar trebui să se gândească și la saltul calitativ,  care înseamnă pregătirea forței de muncă pentru nivelul patru al revoluției industriale, nu pentru cel de acum 50 de ani. Nu mai putem să obligăm copiii să învețe pe dinafară tabla înmulțirii când  lucrurile astăzi se rezolvă în cu totul alt fel, iar învățământul nu mai este pe dictare și pe memorare. Noi încă facem lucru ăsta. Nu mai vorbesc de învățământul  superior, care are mari dificultăți de dotare. În principal, învățământul tehnic nu are dotările respective, nu are laboratoarele de cercetare, iar cercetarea academică aproape că nu mai există.

 

Din nefericire, nu pot să nu vă dau dreptate. Vă mulțumesc foarte mult.

 

Cu mare plăcere. O zi bună, la revedere.

 

 

 

Un interviu realizat de Cezar Corâci