Între 27 martie și 13 aprilie, poliția din Anglia și din Țara Galilor a eliberat 3.203 amenzi din cauza încălcării restricțiilor asociate pandemiei de coronavirus.1 În România, care are o populație considerabil mai mică, poliția a dat 8.122 de amenzi doar într-o singură zi, pe 10 aprilie2.

Totodată, în România au fost prelucrate, până la 15 aprilie, la nivel național, doar 74.827 de teste3 însă, câtă vreme un infectat cu coronavirus are nevoie de cel puțin două-trei testări, numărul celor testați este mult mai mic. Și, după ce că nu avem deocamdată teste suficiente, dr.Streinu-Cercel spunea zilele trecute că, de fapt, testăm doar la jumătate din capacitatea noastră.4

Avem un sistem medical în colaps, în cadrul căruia spitalele au devenit focare de infecție atât pentru personalul medical, cât și pentru marea masă a celor care au nevoie de tratamente, altele decât cele pentru coronavirus, autorități copleșite de provocări inimaginabile cu câteva săptămâni în urmă și o populație supusă unui puternic abuz psihologic.

Chiar dacă diversele interdicții, precum și limitările unora dintre drepturile și libertățile noastre curente sunt nu doar de înțeles, ci, într-o oarecare măsură, chiar necesare, uriașul experiment Stanford pe care suntem nevoiți să-l suportăm putea fi evitat. Cu un minimum de înțelepciune, coerență și de empatie pentru toate segmentele populației.

Într-un interviu acordat ziarului nostru la 1 aprilie, Viorel Manole, director general al Patromil, susținea că Industria noastră de Apărare s-a oferit, încă din 25 februarie să pună la dispoziția autorităților containere medicale, containere multi-scop, precum și sisteme de supraveghere perimetrale, toate acestea putând fi folosite la carantinarea românilor, despre care se știa că vor veni, în număr mare, din străinătate. ”Montând niște CCTV camera, care sunt banale, le găsești în orice magazin, în fiecare container și cu un medic la 50 de containere” – spunea d-sa – ”aveai posibilitatea să nu îi lași să umble prin țară complet aiurea și răspândind boala, puteam evita ceea ce vedem că se întâmplă acum, la Suceava. Dar, spune Viorel Manole, repet, la 1 aprilie, ”din 25 februarie nu am reușit să avem măcar o discuție pe prima ofertă pe care am făcut-o, cea legată de parcuri de carantinare, de telemedicină, de supraveghere și controlul accesului în și din zonele în care sunt plasate persoanele infectate.”

În același interviu, este vorba despre scannerele termice de ultimă generație dezvoltate de Industria românească de Apărare, despre măștile și combinezoanele de protecție, Viorel Manole atrăgând atenția asupra nevoii de ”mișcare în timp real”, amenințarea medicală fiind de natură să agraveze situația geopolitică și geostrategică, oricum precară, a României.

Dar care erau preocupările și marile griji ale guvernanților noștri prin ultima parte a lunii februarie ne amintim cu toții.

Așadar, în ciuda faptului că ar fi avut posibilitatea, autoritățile nu au luat din vreme măsurile necesare evitării răspândirii bolii. Am fi putut avea, cu un mimum de investiții, măști și combinezoane de protecție din producția noastră proprie, prețul de cost al acestora fiind, absolut sigur, infinit mai mic decât acela al opririi complete a economiei și a intrării a milioane de oameni în șomaj.

Revenind la ceea ce scriam la început, nu avem teste, nu avem oameni capabili să testeze populația (o fi, oare, chiar atât de greu de învățat?), în schimb, ne-am grăbit să activăm derogarea privind aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, întreaga populație a României – atât cei care nu pot ieși din casă, cât și restul, cei care nu pot sta în casă – fiind pusă cu spatele la zidul morții și primind zilnic nu explicații lămuritoare din care să reiasă că situația se află, cât de cât, sub control, nu încurajări sau vreo dovadă, cât de mică, de empatie, ci doar amenințări și dispreț.

Pentru că de ce altceva decât despre dispreț la adresa oricărui cetățean înzestrat cu bun simț și capabil să judece poate fi vorba atunci când creezi dinainte cadrul legal în vederea organizării unei acțiuni dirijate de colectare și transportare a muncitorilor sezonieri către un alt stat, în condițiile în care asemenea zboruri ”speciale” nu mai sunt permise nicăieri în lume? Despre ce altceva poate fi vorba atunci când faci astfel încât mii de oameni parcurg fără nicio problemă sute de kilometri, trecând de toate filtrele, în vreme ce restul sunt popriți în case și nevoiți să dea socoteală pentru fiecare metru parcurs în afară?

Și despre ce altceva decât despre dispreț poate fi vorba atunci când susții că noaptea de Înviere ar putea fi mai periculoasă decât nesimțirea de a nu fi luat în seamă avertismentele unor profesioniști care nu doar că te-au prevenit în legătură cu ceea ce va urma, dar au oferit soluțiile și echipamente cu ajutorul cărora, noi toți, am fi putut diminua enorm efectele dezastrului?