Unii dintre noi își mai amintesc încă discursul pe care Klaus Johannis l-a ținut cu prilejul deschiderii anului școlar 2019, la Școala Gimnazială Ferdinand I din București, presărat cu aluzii politice total nelalocul lor în fața unor copii, despre ”dovezile de nepăsare ale guvernului”, pe atunci peee-seee-dist, ”practicile anacronice”, ”corupția” și ”metehnele comuniste” ale acestuia. A strecurat apropouri superioare la adresa ”erorilor de logică” și ”de exprimare” ale politicienilor din tabăra adversă, încheind apoi, apoteotic, cu panseuri despre importanța educației, siguranța din școli și drepturile copiilor, ”pe care nimeni nu li le poate lua”.

Pentru ca, doi ani mai târziu, același Klaus Johannis care între timp, a izbutit să-și facă rost de ”guvernul lui” să ne anunțe (cu prilejul, de această dată, al incendiului de la secția ATI a Spitalului de Boli Infecțioase din Constanța), cum altfel decât cu mâinile înmănușate și cu degetul ridicat, că ”astăzi, din păcate, statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de a-și proteja cetățenii.”

O recunoaștere târzie câtă vreme cei mai mulți dintre noi nu doar că nu am avut niciodată prilejul de-a ne simți ocrotiți în vreun fel de statul român, ci însăși supraviețuirea noastră s-a întâmplat și continuă să se întâmple pur și simplu în pofida șicanelor și interdicțiilor unei puteri care, efectiv, nu mai știe ce să inventeze ca să ne facă viața  de nesuportat.

Un război obositor, de gherilă, care ne-a tăbăcit pielea și ne-a cocoșat spinările, singura noutate fiind aceea că, spre deosebire de antecesorii săi, prim ministrul Vasile Câțu s-a dovedit suficient de cinic cât să declare public, cu sânge rece, că ”trebuie să terminăm cu această propagandă: învățământul și sănătatea – prioritatea zero în România.”

Nu știm ce părere are președintele inițiator al proiectului ”România educată” – ”fundamentul pe care să putem construi România următorilor 100 de ani” (chiar așa!) – despre spusele prim ministrului său preferat și, în actualele condiții, nici nu prea mai are importanță.

Singurul lucru care ar conta cu adevărat fiind acela de a putea înțelege cum de am putut ajunge în această situație.

Cu atât mai mult cu cât în spitalele României au avut loc, în ultimii zece ani, nici mai mult nici mai puțin decât 12 incendii, soldate cu zeci de decese, și toate sub guvernarea dreptei, ceea ce, trebuie să recunoaștem, pare ceva mai mult decât o simplă coincidență.

Cum de am ajuns în situația de a plăti facturi la gaze mai mari decât în Europa de Vest,  în condițiile în care, spre deosebire de majoritatea țărilor occidentale, noi avem producție proprie și suntem capabili să ne acoperim singuri 80% din consumul intern?!

Și, de asemenea, la energie electrică – o povară imensă nu doar pe umerii cetățeanului de rând, ci și pe aceia ai bietei noastre economii, aflată oricum aproape în colaps, în condițiile în care alte state europene, chiar dintre cele cu tradiție în respectarea regulilor de piață, au găsit de cuviință să intervină drastic, cu reglementări și măsuri administrative, până la depășirea perioadei de criză?!

Cum am ajuns în situația de a avea un premier (cu un trecut ambiguu, deocamdată neelucidat) care cu toate că a suspendat el însuși evaluarea spitalelor pe durata stării de alertă, are totuși tupeul de a ieși public învinuind pe cei care pasămite nu ar fi verificat starea spitalului din Constanța?!

Cum am ajuns să avem primari de tipul lui Vergil Chițac care, în pragul valului patru al pandemiei, când sistemul sanitar este în colaps, taie cu mâna lui finanțările către Spitalul de Boli Infecțioase din Constanța, cumpărând, în schimb, stații de autobuz de 2 milioane de euro și coșuri de gunoi a câte 600 de euro bucata?!

Și cum primari ca Nicușor Dan, care a câștigat alegerile promițând cu nerușinare servicii publice mai bune decât cele oferite de Gabriela Firea, pentru ca imediat după aceea să prăbușească Bucureștii într-o mizerie și o debandadă mai cumplite decât acelea de pe vremea lui Ceaușescu?

Micuții liliputani se luptau între ei deoarece împărăteasa lor se tăiase la deget încercând să curețe coaja unui ou. După care s-a dat o Lege pentru ca supușii să spargă oul doar de la… celălalt capăt! A fost suficient pentru ca întregul Liliput să se fragmenteze în două tabere: prima, a celor care sparg oul la un capăt, și cea de-a doua, a celor care îl sparg la capătul celălalt. Fiecare dintre cele două cete susținând că este singura care procedează corect.

Românii au fost și ei împărțiți în două tabere principale de către politicienii și intelectualii  publici de după 1989. După dispariția celor din Generația lui Ion Rațiu sau Corneliu Coposu, care înțelegeau cu adevărat jocul democratic și apariția pe cai mari a lui Traian Băsescu, discursul dreptei a fost îndreptat cu predilecție împotriva celor ”mulți și proști”, a ”gurilor știrbe” și a ”asistaților” împotriva cărora ”cel mai costisitor parazit de stat din România” – cum îl numise, la un moment dat, Crin Antonescu – declanșase un război total, care însă a sfârșit prin a ne îngenunchea pe toți.

Deoarece, din aproape în aproape, statul român a renunțat la contractul social, care ar fi trebuit să fie fundamentul oricărei discuții despre solidaritate sau coeziune, devenind pe nesimțite un adevărat monstru, instaurat încetul cu încetul și oblăduind comportamentul egoist, competiția indiferentă și lipsită de orice reguli, într-o lume rece, atomizată, cu relații tot mai fragmentate.

Și, în tot acest timp, preocuparea principală a românilor a fost să se probozească reciproc apropos de capătul corect la care se sparge oul: grașii contra slabilor, diaspora contra celor rămași în țară, tinerii civilizați contra bătrânilor fără dinți, suveraniștii contra internaționaliștilor și așa mai departe, fiecare dintre aceștia fiind gata să demonstreze cu voluptate subumanitatea celuilalt, cristalizând o adevărată ”emocrație”, în care lipsa de empatie și isteria bovarică au precumpănit permanent informației și faptele au fost infinit mai puțin importante decât pulsiunile subiective.

Așa și cu discursul președintelui Johannis: grimasele țanțoșe ale unui personaj altminteri incapabil să lege de unul singur două fraze cu cap și coadă vizavi de ”erorile de logică” și ”de exprimare” ale adversarilor politici nu sunt decât proiecția unui pattern care se repetă în neștire, în întreaga societate românească.

Ne dăm lecții unii altora, cu ifos, cu voluptate, cu ură. Rostogolim poncife și expresii preluate pe nemestecate, de la televizor sau de pe facebook, și vrem să se termine cu ”practicile anacronice”, ”corupția”, și ”metehnele comuniste” ale celor care sparg oul la capătul greșit, în vreme ce pentru ”ai noștri” inventăm întotdeauna o scuză, nu contează cât de absurdă, hilară sau trasă de păr, totul e să nu tăcem și să nu recunoaștem nici picați cu ceară. Și fără să înțelegem sensul profund al binecunoscutei zicale cine zice ăla este. Anume, ceea ce vedem la semenii noștri este, cel mai adesea, o simplă proiecție, oglindirea a ceea ce nu acceptăm la noi înșine.

Timp în care ”statul mafiot” ne încalecă tot mai mult, ne sufocă la propriu,  țara se duce la vale și noi toți împreună cu ea.

Nedeea Burcă