Jonathan Feldstein

Dacă urmăriți războiul dintre Israel și Hamas sunteți, probabil, bombardați cu știri despre suferința arabilor palestinieni. O mare parte a acestora sunt produse de Hamas și de alte grupuri teroriste arabe/ islamice, folosind imagini și statistici care vă exploatează sensibilitatea. Nu vreau să fiu greșit înțeles. Suferința există și este sfâșietoare. Dar, pentru a o înțelege mai bine, trebuie să vezi întregul context. Permiteți-mi să vă explic.

Ar trebui să ne pese nu doar de suferința vizibilă, ci și de cea nevăzută. O mare parte a palestinienilor suferă, de fapt, de pe urma terorii Hamas. Iar una dintre suferințele care nu se văd este de natură economică.

Locuiesc într-o comunitate montană din Iudeea, la sud de Ierusalim, cu multe sate de arabi palestinieni de jur împrejur. Deși nu aveam parte de o pace în genul celei dintre SUA și Canada, totuși, înainte de 7 octombrie, am coexistat pașnic și chiar ne-am respectat reciproc, având sentimentul că ne putem baza unii pe ceilalți.

Sute de bărbați și femei palestiniene din așezările arabe adiacente veneau zilnic să lucreze în comunitatea noastră, până într-atât încât ajunsesem să glumim că, în unele zile, avem mai mulți bărbați arabi decât evrei, aceștia din urmă făcând naveta la locurile lor de muncă de prin alte părți. Fie și doar la mine acasă am avut numeroși muncitori arabi, dintre care îi pot aminti, printre alții, pe Ahmed, Omar, Mustafa, Fares, Imad, Auni, Morad și Mohammed. În toate cazurile – în absolut TOATE cazurile! – ne-am bucurat de relații cordiale până la amiciție, și de respect reciproc, cu toți acești oameni și cu echipele lor. Ei ne furnizau la un preț bun serviciile de care aveam nevoie și erau plătiți mult mai bine decât ar fi fost la ei acasă (în cazul în care ar fi găsit ceva de făcut acolo). O piață liberă poate face minuni pentru orice conviețuire. Le ofeream regulat cafea, prăjituri sau băuturi reci și pepene verde în zilele toride.

Acum, după 7 octombie, toți acești oameni și mulți alții care și-au câștigat existența în comunitățile evreiești israeliene (aproximativ 1/3 din economia arabă palestiniană), vor avea de suferit, pentru că nu vom mai putea risca să avem arabi în așezările și în casele noastre. Peste drum de casa fiicei mele se află o școală elementară, în care făcea curățenie o femeie palestiniană, prezentă acolo toată ziua. După 7 octombrie, când au fost sacrificați zeci de bebeluși și copii, părinții nu mai pot accepta o femeie arabă și același lucru poate fi spus și în cazul centrelor comerciale de la noi și din întreg Israelul.

Poate că mulți dintre oamenii aceștia sunt cu adevărat buni și își doresc pacea sau, cel puțin, ne acceptă și ne respectă suficient cât să nu înghită propaganda teroriștilor, care ne numesc ”ocupați străini” și spun că trebuie să fim uciși. Totuși, acestea nu sunt amenințări gratuite. Probabil. După 7 octombrie autoritățile israeliene i-au reținut și interogat pe mulți dintre cei care au lucrat cândva în comunitățile unde au fot comise atrocități bestiale.

Există informații despre foști lucrători care au cartografiat comunitățile care au fost ulterior invadate, au identificat casele personalului de securitate (unde existau câini amenințători) și multe altele. Cum aș putea să știu sigur că Ahmed, Omar, Mustafa, Fares, Imad, Auni, Morad sau Mohammed nu sunt spioni ai Hamas, sau că Hamas nu îi va putea obliga să comită acte similare aici, amenințându-le propriile familii?

A existat un astfel de caz în anul în care ne-am mutat în Israel. Un muncitor palestinian care era bine cunoscut și care fusese primit în multe din casele vecinilor mei, a venit în oraș într-o vineri (zi de rugăciune în islam și, de obicei, liberă). Un vecin curios l-a urmărit până când a devenit limpede că avea sub haină o bombă pe care intenționa să o detoneze. Din fericire, vecinul meu era înarmat și mai rapid decât teroristul, altminteri măcelul ar fi fost cumplit.

În Ierusalim e și mai rău. Au fost organizate serbări în cinstea masacrului din 7 octombrie, publice, pe rețelele de socializare, sau chiar în locurile în care ei lucrează ”pașnic”, printre evreii israelieni. A spune că evreii israelieni nu se pot simți în siguranță în preajma colegilor lor arabi și musulmani este un eufemism. De fapt, aceasta este definiția literală a islamofobiei. Însă linia dintre sărbătorirea masacrării civililor isralieni și comiterea actelor în sine este foarte subține. Drept urmare, mulți arabi din Ierusalim își vor pierde, la rândul lor, locurile de muncă. Și asta din cauza teroriștilor din Hamas.

Să fim clari! Nu există nimic care să poată justifica ororile întâmplate, nici în Ierusalim, nici în Gaza, și nici în Iudeea, unde locuiesc eu. Au trecut mai bine de două săptămâni și multe cadavre nu au putut fi nici măcar identificate încă. Violul, decapitarea, incendierea sau, pur și simplu, uciderea evreilor israelieni în casele lor nu reprezintă vreun act de ”rezistență”, nu pot fi opera ”luptătorilor pentru libertate”, ci doar aceea a răului absolut din miezul islamului extremist, adăpostit de Iran, și care și-a întins tentaculele în locuri precum Gaza, Liban Siria, Irak, Yemen și multele altele.

Dar, revenind la simpatia pentru suferințele arabilor palestinieni, trebuie spus că aceasta se datorează Hamas, care își folosește proprii civili ca scuturi umane și care le răpește orice șansă de prosperitate, folosind miliardele de cash și tonele de provizii la construirea mașinii de război și nu în scopul bunăstării locuitorilor din Gaza.

Și, să mai spunem clar că majoritatea arabilor palestinieni, 57%, susțin, de fapt, Hamas. Mulți alții susțin grupuri încă și mai extremiste, așa încât, atunci când învinovățesc Israelul pentru toate suferințele lor, puneți-i mai întâi să se uite în oglindă și așezați-le minciunile sub microscop, să le vadă toată lumea. Atunci când au existat prilejuri de coexistență pașnică acestea au fost spulberate, iar arabii palestinieni care obișnuiau să-și câștige un trai bun în locuri în care erau apreciați și respectați, izbutind să pună mâncare pe mesele lor, nu vor mai putea face acest lucru – și asta mulțumită Hamas.

Mohammed, îmi vei lipsi, la fel cum îmi lipsesc și poveștile despre familiile noastre. Regret că fără cele câteva sute de șekeli pe care ți le ofeream în schimbul muncii tale, vei avea, probabil, mai puțină mâncare pentru tine și pentru ai tăi. Îmi pare rău, deoarece mă deprinsesem să privesc relația noastră ca pe un microcosmos a ceea ce ar fi putut fi. Acum, însă, nu sunt dispus să-mi asum niciun risc – nici măcar dacă asta înseamnă suferința ta și a familiei tale.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici