”Meșterii grăbea, /Șfările-ntindea, /Locul măsura, /Șanțuri largi săpa/ Și mereu lucra, / Dar orice lucra, / Noaptea se surpa!/ A doua zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar/ Lucra în zadar.” (Legenda Meșterului Manole)

Au trecut deja 30 de ani de când fostul profitor de linia întâi al stalinismului, Silviu Brucan, declara, sec și disprețuitor, în publicația franceză Le Figaro că românii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a învăța ce este democrația, sintagma ”stupid people” pe care ”Oracolul de la Dămăroaia” a folosit-o, cu acel prilej, devenind celebră, și perpetuându-se, ca atare, până în ziua de azi.

Cel căruia i se spunea ”dom‘ profesor” doar în virtutea faptului că predase cândva socialism-științific la Facultatea de Medicină și Farmacie, a fost suficient de cinic și, am putea spune, ”inspirat”, ca să încerce, încă de pe atunci, pasarea responsabilității pentru eșecul marelui experiment politic, economic și social postcomunist asupra întregului popor român, considerat nepregătit să răspundă invitației binevoitoare a unui Occident grijuliu și dornic să preia sarcina încadrării noastre pe calea luminoasă a democrației și a bunăstării.

În realitate, 1990 a fost anul unei teribile înfruntări de culise pentru repoziționarea României în funcție de atașamentul elitelor de facto față de planul sovietic de influențare a unei schimbări de tip perestroika. Asta în condițiile în care populația era, în imensa ei majoritate, reticentă sau chiar ostilă față de URSS și, totodată, în pofida faptului că existau, pe atunci, la nivelul aparatului de stat, segmente angajate direct în contracararea sovieticilor, și care, așa cum ne amintim, aveau chiar să se opună acestei desfășurări.[ 1]

De asemenea, având în vedere că evoluțiile preconizate erau de natură să ofere unele perspective extrem de interesante și pentru Occident, acesta urmărea atent toate oportunitățile ivite pe parcurs, configurând și reconfigurând de zor – cu riscul de a devia de la înțelegerile prealabile cu sovieticii! – planurile de dezvoltare a propriei influențe.

Astfel încât, în realitate, spectacolele cu fum și efecte pirotehnice în spatele cărora s-au derulat intoxicări mediatice criminale și a curs atâta amar de sânge nevinovat, precum și întreaga zbatere ulterioară a unui popor căruia, de fapt, nu i s-a oferit nicicând șansa reală da a-și lua cu adevărat soarta în propriile mâini, sunt imputabile, în realitate, doar unui număr restrâns de indivizi, care au beneficiat, de-a lungul timpului, de o influență politică și informațională majoră.

Anume, în primul rând și chiar de la început, cei din aparatul de partid și de stat care, pe vremea lui Ceaușescu, își sfârșiseră sau plafonaseră prematur carierele datorită suspiciunilor de simpatizare cu sovieticii, mulți dintre aceștia jucând, simultan, și rolul de oameni de legătură cu Occidentul (Brucan însuși făcând parte din această categorie) apoi, odată cu trecerea timpului, ștacheta fiind pasată urmașilor mai mult sau mai puțin direcți, precum și agenților de influență de toate orientările și coloraturile posibile, care s-au tot luptat între ei și s-au eliminat reciproc, pretinzând, desigur, că o fac pentru România și pentru binele nostru comun.

Ciudat este că, dacă în anul 1990 și în perioada imediat următoare s-a încercat obținerea cât de cât a unui echilibru, existând, măcar la nivel declarativ, un minim consens privind respectarea regulilor jocului politic și a valorilor societății românești, odată cu trecerea timpului totul a devenit, într-o măsură din ce în ce mai mare, conflict, confruntare, război total, așa zisele noastre elite, atât politice, cât și culturale, nemaisimțindu-se defel răspunzătoare pentru binele tuturor cetățenilor și generând doar criză și instabilitate perpetuă. Iar puținele figuri cu adevărat luminoase au fost, încetul cu încetul, eliminate aproape total din viața publică.

Dar, dacă astăzi nu mai suntem capabili să stabilim, de comun acord, măcar câteva priorități strategice pentru un proiect de țară, cu totul altfel au stat lucrurile ori de câte ori a fost vorba despre atitudinea față de ”talpa țării”, după o expresie a lui Valentin Lazea, economistul șef al BNR care, exemplifica, în 2013, disprețul și dezinteresul elitelor, indiferent de culoarea politică a acestora, pentru poporul de rând, enumerând, printre altele, eliminarea repartițiilor obligatorii la țară pentru medici și profesori, sistemul pensiilor ocupaționale, sau neglijarea dezvoltării căilor ferate.[2]

Într-adevăr, atunci când a fost vorba despre deșcolarizarea României sau a distrugerii industriei și agriculturii, ceea dintâi fiind considerată, așa cum bine ne amintim, doar ”un morman de fier vechi”, clasa politică a acționat, mai pe față sau mai pe ascuns, la unison. Cu extrem, dar extrem  de puține excepții.

Și, în acest sens, ce alt exemplu mai bun am putea da decât prezența, în 2009, a Ecaterinei Andronescu în Guvernul Emil Boc (!), ca ministru al Educației, Cercetării și Inovării, cea care a desființat atunci Școlile de Arte și Meserii, pentru a ne putea, cică, ”raporta, în mod firesc, la cele mai importante tendințe europene în domeniul educației.”[3] (Decizie care s-a dovedit catastrofală și asupra căreia, din fericire, s-a revenit ulterior, ceea ce n-a fost cazul cu alte prilejuri în care s-a lichidat, sau s-a vândut pe nimic o întreagă avuție națională, pentru agonisirea căreia au muncit pe rupte generațiile anterioare).

Singura diferență constând în aceea că stânga a avut o reacție ceva mai temperată, pledând pentru o trecere graduală, mai blândă, la ceea ce înțelegeam noi pe atunci că ar trebui să fie ”economia de piață”.

În vreme ce pentru ”dreapta” de după dispariția liderilor ei charismatici, de tipul Rațiu, Coposu, Câmpeanu sau a adevăraților mucenici români care au fost cea mai mare parte a foștilor deținuți politici, și apariția în peisaj a șlehtei lui Traian Băsescu, poporul format din românii obișnuiți, neprinși în plasa de păianjen a diverselor interese mai mult sau mai puțin oculte, au devenit un soi de alteritate impură, față de care nu poți să ai decât dispreț sau dezgust, numai buni de țapi ispășitori pentru toate eșecurile de guvernare, așa cum sugerase Brucan în 1990 și așa cum ne spun, până în ziua de azi, urmașii spirituali ai bătrânului edec stalinist.

Conform împărțirii procentuale a sferelor de influență de după cel de-al Doilea Război Mondial, notate de Winston Churchill, la 9 octombrie 1944, pe colțul unui șervețel, influența Uniunii Sovietice în România urma să fie de 90%, și de 10% cea a Marii Britanii.

Astfel, am avut de parcurs, între 1945 și 1955, perioada stalinistă, de obediență totală, apoi, între 1956-1962 o perioadă de subordonare asumată față de Moscova, Gheorghe Gheorghiu Dej și echipa sa izbutind să obțină, totuși, în 1958, retragerea trupelor sovietice de pe teritoriile noastre.

A urmat Nicolae Ceaușescu, care a continuat linia politică de independență a predecesorului său, a doua jumătate a anilor 70 aducând, însă, odată cu amplificarea cultului personalității și degradarea stării materiale a românilor, un început de deteriorare a imaginii regimului de la București în lumea occidentală.

Astfel, România a rămas, încetul cu încetul, din ce în ce mai izolată pe scena internațională, până în perioada anilor 1990, când s-au prăbușit, în lanț, toate regimurile comuniste din acest spațiu geopolitic, cauzele schimbării rămânând, până în ziua de azi, mai mult sau mai puțin enigmatice.

Astăzi, pandemia de covid 19 oferă prilejul unei ”resetări” similare.

La fel ca în 1944 și 1990, noi, ”stupid people” nu avem nici cea mai mică idee în ce ”sferă de influență” vom fi nimerit, sigur fiind doar că tot ceea ce am izbutit să construim între timp a fost menit prăbușirii și că, asemenea lui Sisif, vom fi nevoiți să o luăm, din nou, de la capăt…

Nedeea Burcă