Spaima cultivată dinadins de guverne și de trompetele din mass media ne-a determinat, pe mulți dintre noi, să ne zăvorâm copiii în case, să acceptăm închiderea parcurilor și a locurilor de joacă, le-am interzis să se vadă cu bunicii și cu prietenii. Mai mult decât atât, le-am neglijat ireparabil educația distrugându-le, pur și simplu, viitorul.

O femeie din Texas, altminteri profesoară de liceu, și-a încuiat odrasla ”infectată” în portbagaj, la Londra o mamă și-a ucis fiica de șase ani speriată că va muri  și fetița nu va putea supraviețui singură, o universitate din Manchester și-a împrejmuit campusul studențesc cu garduri, ca la Grădina Zoologică, iar un profesor din Michigan și-a numit elevii ”vectori de răspândire a bolii”, avertizându-i să se țină cât mai departe de dânsul…

Frica ne-a făcut nu doar neoameni, ci chiar mai prejos decât animalele. Din cauza ei am încetat să ne mai ocrotim puii, devenind copărtași la vătămarea lor fizică și psihică, pentru a ne salva pe noi înșine.

Și tot frica a alimentat o adevărată reacție în lanț: decizie după decizie, una mai catastrofală decât alta – închiderea școlilor, lecțiile online sau, atunci când se mergea totuși la ore, portul obligatoriu și cvasi permanent al măștilor, interdicția de a se juca împreună etc. etc…. toate acestea provocând alienarea profundă mai ales a copiilor defavorizați, care au fost lăsați efectiv în voia sorții…

Cazul băiețelului român, care a murit înecat, cu mâna încleștată pe declarația pe proprie răspundere a ministrului Vela, ilustrează foarte bine situația copiilor săraci, puternic afectați nu doar de nepriceperea, ci și de lipsa de interes a unor guverne trase parcă la indigo – mărginite, obtuze, rupte de realitate și preocupate doar de satisfacerea propriilor interese politicianiste.

Tot ce s-a întâmplat în ultimii doi ani a lăsat urme de neșters.

După ce li s-a spus că sunt ”vectori” și ”răspândaci” ai infecției și că reprezintă un pericol pentru viața bătrânilor, numărul copiilor cu tulburări de alimentație post-pandemie s-a dublat pretutindeni.

Numai în Marea Britanie există deja un milion de copii care așteaptă un tratament psihiatric.

De asemenea, a explodat numărul celor care au dobândit ticuri și tulburări nervoase, iar mai mult de jumătate  spun că ”și-au pierdut încrederea în ei înșiși”.

În România, procentul tinerilor care au cerut ajutor mărturisind că sunt obsedați de gânduri suicidare a crescut de la 2% la 16%. Și, tot la noi, 40% dintre copiii născuți în 2004 nu au mai ajuns la examenul de bacalaureat din acest an.

Este dureros de evident că politicile guvernelor în materie de pandemie au degradat procesul de educație în sine și vom fi nevoiți să suportăm consecințele acestor doi ani disperați timp de multe decenii de acum înainte.

Adevărul crunt este, însă, că oricât de cumplite ar fi greșelile guvernelor și oricât de sinistră propaganda mass media, principalii vinovați de ceea ce li s-a întâmplat copiilor în această perioadă suntem noi, adulții – pentru că am acceptat să-i sacrificăm.

Așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul tipic al Arianei, adolescenta de 14 ani care, în decembrie 2020, mărturisea psihologilor că nu mai ieșise din casă de opt luni, nici măcar pentru cinci minute, pentru o plimbare prin fața blocului, deoarece părinții considerau acest lucru prea riscant (pentru cine, oare?!).

Există sute de asemenea tragedii în care copii și tineri însingurați au ajuns practic în pragul sinuciderii din pricina  adulților, care le-au tăiat absolut toate conexiunile cu viața reală.

Despre cei care i-au silit, chiar și pe cei foarte mici, să poarte măști sufocante chiar și în aer liber, în parcuri, pe malul râului sau în pădure, nici nu mai are rost să vorbim, căci aceștia sunt legiune.

Există, de asemenea, câteva zeci de studii internaționale care confirmă faptul că dezvoltarea fizică și mentală a miliarde de copii din întreaga lume a avut de suferit din pricina sedentarismului și petrecerii timpului exclusiv în fața ecranelor televizoarelor, telefoanelor și tabletelor.

Și, repet, oricât de neplăcut li s-ar părea unora, nu Bill Gates, nu Klauas Schwab, nu Fauci, nu Arafat, nu Vela, nu Tătaru și nici măcar jurmii din presă și de pe facebook  – nu aceștia sunt vinovații principali pentru extraordinarul abuz asupra copiilor și adolescenților, ci noi, restul, care am închis ochii și am fost complici, strict pentru a ne păzi propria piele.

Am fi putut spune un nu categoric, dar nu am făcut-o și, chiar mai mult decât atât, au existat o sumedenie de părinți care au presat puternic pentru închiderea școlilor sau pentru păstrarea lor închise, fără să le pese nici cât negru sub unghie de groaza și disperarea miilor de suflețele nevinovate, pentru care singura posibilitate de evadare din capcana în care fuseseră prinse devenise moartea.

”Am vrut să mor, am încercat de mai multe ori să-mi pun capăt zilelor… nu mai suportam… ce trebuie să fac să fiu înțeleasă, să-mi recapăt viața normală?” – se întreba la un moment dat, disperată, Irina, o fată în vârstă de 16 ani.

Frica este un inhibitor al gândirii îndrăznețe, creative, iar deciziile luate în stare de panică sunt defensive și lipsite de anvergură. În loc să ne învățăm copiii să zboare, i-am deprins să stea ascunși și să tremure de spaimă.

În loc să ne sacrificăm pentru copiii noștri, am acceptat cătușele fricii și am îngăduit să fie sacrificați ei, în numele unei himere.

Ne-am temut că elanul lor vital, bucuria lor de a trăi, ne-ar putea îmbolnăvi și vom trăi cu conștiința acestei monstruozități pentru tot restul vieții noastre.

La fel și ei și, foarte probabil, copiii lor.

În cazul în care îi vor avea.

Nedeea Burcă