Acest articol este dedicat conducătorului lucrării mele de Dizertație de la Masteratul « Artă Sacră în Contemporaneitate », profesorului Dumitru Sorica.

 

După căderea Imperiului Roman și apariția Imperiului Bizantin, pictura își schimbă complet subiectele și stilul. Apare Arta Bizantină, care va fi dominantă 1000 de ani. Depinzând de credința creștină, având un mesaj simbolic, religios pictura bizantină stabilește reguli stricte, teoretizate de Dionisie din Furna, cunoscute drept « Erminia picturii bizantine ».

Hristos Pantocrator – Hagia Sophia

Pictura bizantină

 

Arta bizantină a apărut și s-a dezvoltat în Imperiul Bizantin începând cu anul 476 și până în anul 1453, o dată cu căderea Constantinopolului sub dominația otomană. Se consideră că arta bizantină a valorificat modelele artei grecești și a celei romane. Elementul de noutate absolută îl constituie accentul pus pe “abstractactizare”, pe simbolistică. Pictura bizantină s-a dezvoltat însă după perioada iconoclastă spre sfârșitul secolului al IX – lea, adică după al doilea Consiliu de la Niceea care restabilește cultul imaginilor al icoanelor.

 

Iată câteva din regulile stabilite de Consiliul de la Niceea:

« Iconografia bizantină este o artă sacră. Este artă duhovnicească, în esenţă şi în aspiraţie. Are şapte funcţii: (1) să desăvârşească frumuseţea unei biserici cu o frumuseţe care poartă amprenta sfinţeniei, (2) să ne instruiască în cele ce ţin de credinţa creştină ortodoxă; (3) să ne aducă aminte de această învăţătură; (4) să ne înalţe la prototipuri, la sfinţii înfăţişaţi în icoane; (5) să ne îndemne să-i urmăm în virtuţi; (6) să ne ajute să ne schimbăm, să ne sfinţim; (7) să slujească drept mijloc de închinare către Dumnezeu şi de venerare a sfinţilor Lui.

Această artă este religioasă nu numai în conţinut, ci şi ca modalitate de expresie.

 

Iată câteva elemente stilistice bizantine : Hieratismul (elementul stilistic distinctiv al iconografiei bizantine), Frontalitatea, Prototipurile (În iconografia bizantină formele persoanelor sfinte sunt standardizate), Aureola ( În jurul capului lui Hristos, al Maicii Domnului, al Sfântului Ioan Botezătorul și a tuturor sfinţilor, se pictează o aureolă circulară  clar trasată, realizată cu aur), Reprezentarea trupului  (Iconografia bizantină modifică proporţiile sau formele reale ale diferitelor părţi ale trupului pentru a reda stările duhovniceşti. Ochii se realizează disproporţionat de mari, pentru a exprima omul lăuntric. Forma nasului este subţire şi alungită, Mâinile sunt tratate în mod similar ; degetele, lungi şi subţiri, exprimă spiritualizarea lăuntrică. Picioarele sfinţilor, se realizează simplificat, fără a reproduce detalii anatomice folosind principiul dematerializării.)

 

Nu vom analiza pictura bizantină din punct de vedere teologic, ci vom analiza în mod special elementele stilistice. Este evident că regulile prezentate anterior limitează mult libertatea de exprimare a artistului, dar trebuie să recunoaștem că pictura bizantină a dat multe capodopere. Ați văzut mai înainte mozaicul din Sfânta Sofia care îl reprezintă pe Pantocrator. Iată și două fresce din mănăstirile de la Muntele Athos, care îmi plac foarte mult ….

 

Să vedem câteva din capodoperele care au stat la baza picturii bizantine din ultimele secole….

Ați recunoscut, probabil, Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov. Să privim și alte picturi ale Sfântului Andrei Rubliov, supranumit “Mâna Sfântului Duh”.

Apostolul Matei

 

Apostolul Ioan

 

Să remarcăm de asemenea modul în care sunt reprezentate clădirile, munţii, copacii, animalele. Toate sunt pictate simplificat. Ansamblul architectural se zărește în fundalul compoziţiilor.

 

Caracterul decorativ, lipsa perspectivei sunt elemente caracteristice ale picturii bizantine.

 

Începuturile picturii moderne. Preocuparea pentru perspectivă.

Pâna către sfârșitul celui de al XII – lea secol pictura bizantina era dominantă și în vestul Europei. Adevărata cotitură în cultura atelierelor a avut loc mai târziu în Italia. La sfârșitul lui duocento și începutul lui trecento pictorii încep să studieze regulile care dirijează spațiul, cele care permit percepția formelor într-un spațiu de către un spectator aflat într-un punct fix, transpunerea obiectelor în trei dimensiuni pe o suprafață plană, ceea ce pune o serie de probleme din ceea ce se numește perspectivă. Este vorba despre construcția obiectelor astfel încât cel care privește să aibă iluzia că l-ar putea atinge și să determine proporțiile astfel încât să își facă o idee despre distanța la care este așezat obiectul..

Pentru a rezolva problema pe parcursul secolului al XIV-lea pictorii folosesc procedee care variază de la o operă la alta și circulă de la un atelier la altul. In secolul următor metoda devine decisiva stabilita de cei a căror meserie era aceea de a construi și nu de a picta. Către 1420 arhitectul  Filippo Brunelleschi realizează o vedere a Baptisteriului și una a Palazzo Vecchio din Florența în perspectiva corectă, adică cu toate liniile de fugă convergând către un punct unic. Cincisprezece ani mai târziu un alt arhitect Leon Batista Alberti, care este și teoretician, încearcă să codifice regulile picturii în tratatul său numit « Despre Pictură » formulând definitiv perspectiva clasică, pe care o numește metoda optimă. Pentru Alberti suprafața unui tablou nu este altceva decât baza unei piramide construită de razele vizuale care converg de la obiect la retină și la creier unde se formează imaginea.  Este deci suficient să proiectezi pe un tablou planul și elevația obiectului și să raportezi punctele obținute în abscise și ordonate pentru a obține tot atâtea repere, care permit să se dea formelor eșalonate măsura exactă .Metoda teoretizată și experimentată de Alberti a trezit entuziasmul pictorilor.

În jurul anului 1425 tânărul Tommaso di Ser Giovanni di Simone Cassai numit Masaccio încearcă în ciclul pe care îl pictează cu confratele Masolino da Panicale Capela Brancaccio din Santa Maria del Carmine în Florența în frecele : Plata Tributului, Vindecarea lui Anan și Învierea Tabitei forțează liniile de fugă formate de cornișele și retragerile clădirilor să se întâlnească într-un punct unic, ceea ce în timpul execuției picturii s-a realizat prin prinderea de un cui bătut în stratul de mortar de sfori cu rolul de a trasa razele de convergență către punctul unic.

 

Capela Brancacci

Wikipedia spune despre Capela Brancacci că aceasta este o Capelă a Bisericii  Santa Maria del Carmine din Florența. Este supranumita și “Capela Sistină a Renașterii Timpurii” pentru frescele sale, unele din cele mai importante ale perioadei.

Construcția Capelei a fost încredințată lui Felice Brancacci în 1422. Picturile au fost realizate între 1425 și 1427. Intrarea în Capela se face prin mănăstirea proiectată de Brunelleschi. Felice Brancacci îl angajează pentru a picta capela pe Masolino da Panicale. Masolino l-a asociat la pictarea Capelei pe tânărul de 21 de ani Masaccio. După plecarea la Roma a lui Masaccio, pictura a fost terminată de Filippino Lippi.

Tributul- fresca lui Masaccio în Capela Brancacci

În Capela picturile lui Masolino si Masaccio se completează reciproc…

Stânga : Ispitirea lui Adam și Eva – Masolino ; dreapta : Izgonirea din Rai

Vom vedea însă mai multe fresce din capela Brancacci în cele ce urmează, când vom vorbi despre Masaccio…

 

Masaccio

Tommaso di Ser Giovanni di Simone Cassai numit Masaccio ( 1401 – 1428) este un pictor italian, precursor al Renașterii în pictură. Despre Masaccio Stendhal spunea în anul 1817: „Deoarece anticii nu au lăsat în urma lor nimic în privința clarobscurului, culorilor și perspectivei, Masaccio este mai mult creatorul decât inovatorul picturii” .

 

Giorgio Vasari  îl caracterizează în anul 1568 astfel pe artist :„Toată lumea îl chema Masaccio, nu pentru că ar fi fost plin de defecte, fiind de o bunătate naturală…dar era deosebit de distrat și de stângaci, o persoană a cărei minte și voință se îndreptau către artă, fiind prea puțin preocupat de sine.” .

Tatăl lui Masaccio era notar, având astfel titlul de Ser Giovanni. Masaccio a avut un frate care va deveni și el pictor, fiind cunoscut sub numele de Lo Scheggia. Masaccio sosește la Florența în perioada de înflorire economică și culturală a orașului, exact în perioada în care începe Renașterea. Idealul clasic (greco-latin) devine izvorul de inspirație. Nu se știe cum a învățat să picteze, dar personalitatea sa a fost influențată de mediul artistic florentin și în mod deosebit de doi artiști de seamă, arhitectul Filippo Brunelleschi și sculptorul Donatello.

Madona cu pruncul și Sfânta Ana , 1424-1425 – Galleria degli Uffizi, Florența

În anul 1422, Masaccio este înregistrat în breasla medicilor și farmaciștilor, în care erau incluși și pictorii. Începe să lucreze la polipticul pentru Biserica Santa Maria Maggiore, prima sa operă cunoscută. În anul 1424, Masaccio devine membru al asociației „Sfântul Luca”, fondată în 1350, care reunea pictorii din Florența.

În anul 1426, notarul din San Giusto, îi comandă lui Masaccio un poliptic pentru capela bisericii Santa Maria del Carmine din Pisa. Masaccio a pictat acest altar în același timp cu frescele din capela Brancacci. Sunt cunoscute 11 tablouri ale polipticului, care se găsesc răspândite în diferite muzee. În aceste opere se vede influența lui Donatello, care în această perioadă lucrează tot la Pisa.

Masaccio: Adorația magilor, detaliu din Polipticul din Pisa. În prezent în Gemäldegalerie, Berlin

 

Săptămâna viitoare vom continua să vedem frescele lui Masaccio și vom vedea cum a evoluat introducerea perspectivei în pictură.

Sursa: Lucrarea de dizertatie a lui Cezar Corâci la Masteratul« Artă Sacră în Contemporaneitate »

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci