Războiul nu are chip de femeie – Svetlana Aleksievici
De obicei, când aleg o carte nu e neapărat în urma unei recomandări. Din experiență personală pot spune că unele cărți recomandate sunt un pic supraevaluate și asta depinde de nivelul marketingului cu care sunt promovate sau de părerea subiectivă a cititorului.
Se întâmplă, de multe ori, invers. Cartea mă alege pe mine. (Așa îmi place să cred.)
Nu știu dacă așa s-a întâmplat și de data asta. Nici nu contează. Important e că am dat peste Svetlana Aleksievici și cărțile ei. „Războiul nu are chip de femeie”, prima citită de mine din seria de autor (Ultimii martori și Soldații de zinc) mi-a produs o multitudine de emoții amestecate pe care am simțit nevoia să le pun pe hârtie.
În ultimii ani am tot citit cărți despre al doilea Război Mondial. Habar nu am de ce am fost atrasă de perioada asta istorică. În școală nu i-am dat atenție, mă preocupa mai mult istoria antică și medievală. Chiar dacă citisem literatură despre cele 2 Războaie Mondiale, mintea mea „vedea” atunci, romantic și idealist doar partea eroico-aventuroasă a faptelor.
Acum însă…cu ochi și minte de adult am adunat impresiile proprii, plus viziunile mai multor autori și am pus cap la cap piesele de puzzle. Oricât ai citi despre lagăre, fascism, lupta din linia întâi sau cea de rezistență, ajungi la o singura concluzie. Războiul e o hidră cu multe capete, o năpastă care cade pe capul oamenilor obișnuiți din cauza unor interese și ambiții dincolo de puterea lor de decizie și influență. Astfel, în funcție de rolul său într-un asemenea conflict, omul devine monstru, erou, victimă.
Și totuși, cum se lasă convins sau manipulat să se arunce într-o luptă pe viață și moarte în asemenea circumstanțe … asta e o altă poveste. Pe care încearcă să o deslușească autoarea cărții de față. Întrebarea de bază este: ce le mâna pe ele în luptă? Căci despre ele este vorba, despre femeile care au participat la acest conflict din momentul în care Uniunea Sovietică a intrat în război împotriva Germaniei fasciste.
Timp de 7 ani, în perioada 1978- 1985 autoarea adună mărturii ale fostelor combatante. Cum au ajuns să se înroleze, cum și-au trăit viețile pe front, cum au fost privite după război dar mai ales cum vedeau chiar ele toată această experiență a lor, la 40 de ani distanță în timp.
” vreau să scriu istoria acestui război. Istoria femeilor… Scriu istoria sentimentelor, istoria sufletului …spune autoarea.
Cine au fost fetele anului 1941? De ce au fost atât de multe și atât de tinere ( la momentul respectiv aveau între 14 și 18 ani)? De ce își doreau cu atâta ardoare să plece pe front?
La început a fost entuziasmul și naivitatea vârstei.
” … toate fetele, ca una singură, au făcut un pas înainte. Eram vreo douăzeci. Toate, gata să-și apere Patria”.
” Aveam întâlnire în ziua aceea. Mă așteptam la o declarație de dragoste. Dar prietenul meu mi-a spus, cu glas trist: Vera, e război! De la cursuri ne trimit direct pe front. În ce mă privește, m-am imaginat pe loc în rolul Ioanei d’Arc. Numai să ajung pe front și să am o pușcă în mână. Trebuia să fim împreună. Am alergat la comisariat…”
Apoi mai era îndoctrinarea și propaganda.
„Eu aveam 15 ani iar sora mea 14. Asta-i tot ce pot da pentru victorie, spunea tata, pe fetele mele.
„… Fuseserăm învățați că vom lupta… nu dăm nici măcar o palmă de pământ… ”
Și s-au aruncat cu capul înainte într-o luptă inegală din toate punctele de vedere, în care rezistau cum puteau în momentul în care realizau care era de fapt realitatea.
Oricât am vorbi despre egalitate, corpul femeii nu e construit pentru un efort fizic atât de intens și de durată. Nu mă refer aici la excepțiile care confirmă regula.
Cum să te lupți cu un inamic când echipamentul primit te împiedică să faci asta?
” eu eram cea mai mică de statură – 1,53 m, încălțămintea 35. Industria militară nu producea asemenea măsuri…M-am pricopsit cu niște bocanci numărul 42… îmi amintesc cu groază cât de chinuitor a fost primul marș…Eram gata de orice faptă de vitejie dar nu să port măsură 42 în loc de 35. Era atât de greu și de urât! Atât de urât!”
Cum să poți ridica greutăți de 2 – 3 ori mai mari decât propria greutate?
” În total, am scos de pe câmpul de luptă patru sute optzeci și unu de răniți. Căram în spinare bărbați de 2-3 ori mai grei decât noi. Iar răniți, erau și mai grei. Iar tu, biata de tine, cântărești patruzeci și opt de kilograme – greutate de balerină. Azi nici nu-mi vine să cred…pur și simplu nu-mi imaginez cum ne-am învrednicit de așa ceva…”
Au reușit totuși. Pentru că femeia are o forță fantastică și nebănuită atunci când este într-o asemenea situație. Dar prețul a fost pe măsură. Plătit cu sănătatea fizică, emoțională și uneori cu propria feminitate.
” A venit medicul, mi-a făcut o electrocardiogramă și m-a întrebat: Când ați făcut infarct? Ce infarct?Inima dumneavoastră e numai cicatrici. Erau probabil din război cicatricile alea. […] Efectuam până la 12 zboruri de noapte.[…] La aterizare nu eram în stare nici să coborâm din cabină: personalul de la sol ne extrăgea de acolo.[…] Organismul ni se transformase de așa manieră, încât pot spune că tot războiul n-am fost femei…Iar după război nu toate au mai putut avea copii…”
Cu toate astea, în mijlocul grozăviilor războiului și în prezența morții încercau cumva să nu-și piardă sensibilitatea „Era cu noi o fată, Ania. Parașutistă. O capturaseră când fusese lansată din avion în spatele frontului…Într-o zi, stâlcită în bătăi, plină de sânge, ne-a rugat: Ridicați-mă, fetelor! Vreau să văd!
Fetelor, e o floare acolo…Era o păpădie – cum nimerise pe acoperișul acela, cum se ținea acolo, nu-mi pot închipui…”
Experiențele trăite au lăsat traume profunde „Iubeam atât de mult primăvara! Îmi plăcea când înfloreau vișinii, mă îmbăta mireasma de liliac…Nu vă mirați de acest lirism: în tinerețe am scris versuri. Acum nu mai îmi place primăvara. Războiul s-a interpus între noi, între mine și natură. Când înfloreau vișinii, îi vedeam acum pe fasciști la Jitomir.”
Cu toate eforturile lor și în ciuda medaliilor și recunoașterii primite după război, puține dintre aceste femei au fost cu adevărat fericite. Fetele anului 1941 au fost o generație de sacrificiu. Un sacrificiu asumat și cât se poate de natural pentru momentul respectiv – era tot ce învățaseră, tot ce știau.
” M-am dus la război veselă. Ca o adevărată comsomolistă. Am devenit lunetistă. Aș fi putut să fiu transmisionistă, e o meserie utilă. Dar mi s-a spus că trebuie să trag și am tras. Am tras bine. În trei ani de război. Într-o zi s-a strigat: Victorie! Îmi amintesc de primul meu sentiment- de bucurie. Și imediat, în aceeași clipă-teamă! Panică! Adevărată panică! Cum aveam să trăiesc de-acum încolo? Înainte ne era frică de moarte, acum, de viață…”
” Mă obișnuisem să mă arăt puternică în lume. Acum umblu cu multă greutate, sunt bătrână dar pe atunci alergam prin oraș, pretutindeni, pe jos. Mergeam cu proteze. Colindam și colhozurile. […] De fapt, primeam pensie, aș fi putut trăi doar pentru mine. Dar eu voiam să trăiesc pentru alții. Sunt comunistă. Nu am nimic al meu. Numai ordinele, medaliile și diplomele.”
„Pe noi timpurile ne-au făcut să fim așa cum am fost”
Concluzia finală după o asemenea lectură este că orice conflict și orice doctrină politică manipulatoare, indiferent de țară sau moment istoric, nu face decât să mutileze suflete și vieți.
Din nefericire pentru omenire, se pare că interese egoiste și conflicte declanșate de acestea există în continuare și vor exista atâta timp cât nu ne vom învăța lecția predată de istorie și nu vom încerca măcar să ne ghidăm după îndemnul simplu ” Live and let live!”
