Toate marile curente din pictura secolului 19 și 20 s-au născut ca o reacție la realism. Exacerbarea culorii de impresioniști, fovi, expresioniști, suprarealiști, a fost o reacție la maniera rigidă de a picta a realiștilor, care foloseau triunghiul verde violet orange și chiar o reîntoarcere la culorile Renașterii, dar toți acești mari monștri au plecat de la desen și culorile picturilor realiste. Iată câteva exemple :
Andre Derain
Pablo Picasso
Paul Gauguin
Vincent Van Gogh
Aș dori să deslușim împreună de ce pictori din diverse curente ale secolului al XIX-lea și al XX-lea l-au considerat „părintele picturii” pe Cezanne…
Spre deosebire de viața artistică oficială a Franței, Cézanne a fost sub influența lui Gustave Courbet și Eugène Delacroix, care s-au străduit pentru o reînnoire a artei și au cerut reprezentarea realității neîmpodobite. Adepții lui Courbet s-au autointitulat „realiști” și au urmat principiul lui Il faut encanailler l’art („Trebuie să arunci arta în jgheab”), formulat încă din 1849, ceea ce înseamnă că arta trebuie coborâtă de la înălțimea ei ideală și să revină la problemele vieții de zi cu zi.
Pictorul și teoreticianul artei, Émile Bernard, l-a vizitat pe Cezanne în februarie 1904 și a publicat un articol despre acesta în revista L’Occident. Cézanne lucra atunci la o natură moartă cu trei cranii pe un covor oriental.
Trei cranii pe un covor oriental
Bernard a povestit că această pictură și-a schimbat culoarea și forma în fiecare zi în timpul șederii sale, deși a părut completa din prima zi. O lună ?! Mai târziu, a considerat această lucrare moștenirea lui Cézanne și a rezumat-o: „Într-adevăr, modul lui de a lucra a fost o reflecție cu o pensulă în mână”.
Émile Bernard scria despre modul neobișnuit de lucru al lui Cézanne: „A început cu părțile de umbră și cu un loc, pe care a pus un al doilea, mai mare, apoi un al treilea, până când toate aceste nuanțe, acoperindu-se unele pe altele, modelau obiectul cu culori. Atunci mi-am dat seama că o lege a armoniei îi călăuzește munca și că aceste modulații aveau o direcție prestabilită în mintea lui.”
Îi lua uneori ore întregi să pună o singură pensulă, deoarece fiecare pensulă trebuia să conțină „aerul, lumina, obiectul, compoziția, caracterul, conturul și stilul”. O natură moartă i-ar fi luat lui Cézanne o sută de sesiuni de lucru, în timp ce un portret i-a luat aproximativ o sută cincizeci de sesiuni. Cézanne credea că, în timp ce picta, surprinde un moment în timp, care odată trecut, nu se mai putea întoarce. Atmosfera din jurul a ceea ce picta era o parte din realitatea senzațională pe care o picta. Cézanne a susținut: „Arta este o percepție personală, pe care o întruchipez în senzații și pe care îi cer înțelegerii să o organizeze într-un tablou”.
Cézanne spunea adesea : “Aller sur le motif ’, care însemna intrarea într-o relație cu un obiect exterior, care îl mișcă pe artist și care trebuia transpus într-o imagine. Senzația este un alt termen cheie din vocabularul lui Cézanne. În primul rând, se referea la percepția vizuală în sensul de „impresie”, adică un stimul senzorial optic emanat de obiect. În același timp, include emoția ca reacție psihologică la ceea ce este perceput. Cézanne nu a plasat obiectul de reprezentat în centrul eforturilor sale picturale, ci mai degrabă senzația: „A picta din natură nu înseamnă a copia obiectul, ci înseamnă a-i realiza senzațiile”. Mediul care a mediat între lucruri și senzații a fost culoarea, deși Cézanne a lăsat-o deschisă în ce măsură ia naștere din lucruri, sau este o abstracție a viziunii sale.
Cézanne s-a străduit pentru o reînnoire a metodelor tradiționale de design pe baza spațiului de culoare impresionist și a principiilor de modulare a culorilor. Tușele exploratorii, adesea repetitive ale lui Cézanne, sunt foarte caracteristice și ușor de recunoscut. A folosit planuri de culoare și mici lovituri de pensulă care se acumulează pentru a forma câmpuri complexe.
Într-o scrisoare către prietenul său Joachim Gasquet el scria: „Suprafețele colorate, întotdeauna suprafețele! Locul colorat în care tremură sufletul suprafețelor, căldura prismatică, întâlnirea suprafețelor în lumina soarelui. Îmi proiectez suprafețele cu mine, nuanțe pe paletă, înțelegeți-mă! Zonele trebuie să fie clar vizibile. Cu siguranță, dar trebuie distribuite corect, trebuie să curgă una în alta. Totul trebuie să se joace împreună și totuși să creeze contraste. Totul ține de volum!”
Atunci când Cezanne făcea zeci de studii pentru o natură moartă, încercând să surprindă ceea ce el considera esența acelor obiecte, oare nu acesta este izvorul expresionismului ?
Expresionismul a fost un curent artistic, inițial prezent în poezie și pictură, care are ca origine Germania la începutul secolului al XX-lea. Acesta este caracterizat de prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă, distorsionată intenționat, pentru a crea momente emoționante, care să transmită idei și stări de spirit. Artiștii de origine expresionistă caută să indice înțelegerea lumii prin propria lor perspectivă, sau experiență emoțională, comparată cu înțelegerea „obișnuită”, sau rațională, a lumii materiale. Oare nu asta ne-a spus Cezanne că făcea ? Iată câteva lucrări :
Franz Marc – Blaue reiter
În pofida programelor, expresionismul nu a fost niciodată o școală. Reprezentat de artiști foarte diferiți, expresionismul se impune mai mult ca un stil, decât ca o mișcare artistică. Este o revoluție pur estetică, caracterizată de culori țipătoare, contrastante, de linii frânte și curbe, de un ritm discontinuu.
Atunci când Cezanne era în căutarea formelor geometrice, care caracterizau în opinia sa un anumit obiect din natură, oare nu acesta este izvorul cubismului ?
Paul Cézanne a fost primul artist care a început să descompună obiectele în forme geometrice simple. Era interesat de simplificarea formelor care apar în mod natural, la esențialul lor geometric: a vrut să „trateze natura în termeni de cilindru, sferă și con” (un trunchi de copac poate fi conceput ca un cilindru, un măr, sau o portocală, ca o sferă). În scrisoarea sa mult citată din 15 aprilie 1904 către pictorul și teoreticianul artei Émile Bernard, care l-a cunoscut pe Cézanne în ultimii săi ani, el a scris: „Tratează natura în funcție de cilindru, sferă și con și pune întregul în perspectivă, că aceasta cu fiecare latură a unui obiect, a unei suprafețe, duce la un punct central ”. Ati văzut materialzarea acestor idei picturale în picturile din Montagne Sainte-Victoire și în naturile moarte. În concepția sa picturală, chiar și un munte este înțeles ca o suprapunere de forme, spații și structuri care se ridică deasupra solului. În această direcție prestabilită, pentru Cézanne, se află adevăratul secret al picturii în contextul armoniei și al iluziei de profunzime.
Cubismul este o mișcare artistică de avangardă apărută în Europa la începutul secolului XX, care a revoluționat arta picturii și sculpturii europene, inspirând puternic apariția unor mișcări artistice similare în arhitectură, muzică și literatură. Cubismul este adesea considerat a fi fost cea mai influentă mișcare artistică a secolului al XX-lea. Este considerată cea mai importantă revoluție în istoria picturii, după descoperirea perspectivei în perioada Renașterii. Inițiat de francezul Georges Braque și spaniolul Pablo Picasso, cubismul va dobândi în scurtă vreme numeroși adepți.
În arta cubistă, subiectele, obiectele și oamenii, sunt analizate, descompuse, apoi reasamblate în forme geometric-abstracte prezentând acele subiecte din multiple puncte de vedere.
Cubismul este consecința unor transformări de lungă durată, nu a fost teoretizat prin vreun manifest sau declarații programatice. Un prim semn îl constituie tabloul Domnișoarele din Avignon (1907) al lui Picasso, lucrare de arte vizuale în care pentru prima dată un pictor se rupe într-un mod atât de hotărât de tradiționala artă figurativă și de modul de reprezentare bazat pe perspectivă. Această mișcare artistică a acaparat întreaga lume și a reprezentat o revoluție în lumea artei, fiind preferată de mulți artiști vizuali contemporani lui Braque și Picasso. Oare nu tot Cezanne a vorbit prima data despre forme ? Picasso recunoaște acest fapt: „Cézanne! Cézanne a fost tatăl tuturor’
Picasso-Domnișoarele din Avignon
Picasso-Erotica
Braque-
Braque-În atelier
Epilog.
Împreună cu Vincent van Gogh și Paul Gauguin, Cézanne cu sentimentul său de imediat și incomplet, l-a influențat critic pe Matisse și pe alții înainte de fauvism și expresionism. Matisse spunea despre Cezanne : «Un fel de zeu drag al picturii »
În 1910, Guillaume Apollinaire a afirmat că „majoritatea noilor pictori pretind că sunt succesori ai acestui pictor serios care era interesat doar de artă”. Va reamintesc ce spunea Picasso : “Cézanne! Cézanne a fost tatăl tuturor ’
Cézanne este unul dintre cei mai mari care au schimbat cursul istoriei artei… De la el am aflat că a modifica culoarea unui obiect înseamnă a-i modifica structura. Opera sa demonstrează fără îndoială că pictura nu este – sau nu mai este – arta de a imita un obiect prin linii și culori, ci de a da formă plastică , solidă, dar alterabilă naturii noastre.
Explorările lui Cézanne si simplificările sale i-au inspirat pe Picasso, Braque, Metzinger, Gleizes, Gris și alții să experimenteze cu vederi din ce în ce mai complexe același subiect și, să ajungă, în cele din urmă, la fracturarea formei. Cézanne a declanșat astfel unul dintre cele mai revoluționare domenii ale cercetării artistice ale secolului al XX-lea, unul care avea să afecteze profund dezvoltarea artei moderne .
Cézanne a afirmat: „Arta este o percepție personală, pe care o întruchipez în senzații și pe care îi cer înțelegerii să o organizeze într-un tablou”.
În loc de Concluzie
Va reamintesc că la începutul acestui articol, am afirmat : Culoarea înseamnă în primul rând lumină ! Să revenim la acest principiu și să vă arăt ce se intâmplă cu o pictură în funcție de modul în care este iluminată, sau mai corect spus ce vedem noi în funcție de lumină…
Lumină caldă Lumină rece
Este evident că ne punem mai multe întrebări…Care este imaginea corectă ? Cum trebuie să fie iluminată o pictură într-un muzeu ?…sau într-o expoziție ?…Cum sunt reproducerile dintr-un album ?…Cum a fost pictat tabloul ?… Cum si-ar fi dorit pictorul să îi vedem pictura ?
Dacă în muzică este mai simplu… partiturile au indicații despre ritm, despre volum, in pictură nu există așa ceva. In plus, deoarece pentru marile capodopere mai vechi, de exemplu cele ale Renașterii, lumina este un dușman al culorii, lumina prea puternica ducând la deteriorarea picturii, problema iluminării unei opere de artă este deosebit de dificilă. Compromisul între lumină suficientă și protejarea operelor de artă, între lumina caldă și cea rece (de obicei lumina este combinată), este în opinia mea cea mai importanta problemă a unui muzeograf sau a unui editor ! Iată de ce vizitând un muzeu și văzând o pictură vom fi dezamăgiți sau încântați…Eu, prefer imaginea reală dintr-un muzeu , chiar dacă pictura este mai bine sau mai puțin bine iluminată…
Rubrică realizată de Cezar Corâci
