Nedeea Burcă

Influența credinței în existența unui temei transcendent al lumii și al ființei umane asupra fertilității este incontestabilă. Încă de la începuturi, scopul nostru suprem a fost acela de a lăsa urmași care să ne ducă mai departe moștenirea materială și spirituală.

Acum ne-am pierdut simțul practic al unei direcții și asta nu doar din pricina lipsei spiritualității, ci mai ales din aceea a reverberațiilor pe care pierderea sensului transcendental le are asupra psihologiei umane. Fără credința în ceva mai mare și mai puternic decât tine devine tot mai greu să crezi în tine însuți, și cu atât mai puțin în viitorul umanității. Acesta fiind exact motivul pentru care auzim, tot mai des, fraza: ”nu vreau să aduc copii în aceată lume”. Desigur, alături de tot felul de argumente în favoarea maximizării confortului – de moment – care devine dintr-o dată mai important decât valoarea posterității noastre.

Un alt argument pentru ratele tot mai scăzute ale natalității este situația economică. Chiar dacă, din punct de vedere statistic, națiunile sărace – iar România a rămas o astfel de națiune – au copii mult mai mulți decât cele bogate, trebuie să ținem cont de faptul că am devenit, totuși, o economie postindustrială, cu toate neajunsurile și dezechilibrele aferente.

Înainte vreme copiii aveau o contribuție activă în familie, constituindu-se într-un beneficiu net; ei o puteau ajuta în viața de fiecare zi, având apoi grijă de bătrânețea bunicilor și a părinților. Pe vremea copilăriei mele, adică acum o jumătate de secol, era firesc să-i ajutăm pe adulți, ceea ce ne responsabiliza și ne creștea încrederea în noi înșine.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat în mod radical. Deși, teoretic, învățământul a rămas gratuit, a avea copii presupune niște costuri economice aberante, greu de suportat, nu deoarece nevoile obiective ale copiilor de azi ar fi cu mult mai mari decât cele ale copiilor de acum, să zicem 50 de ani, ci din pricina obsesiei din ce în ce mai agresive pentru un status social câștigat nu prin înalte calități intelectuale și morale ci prin haine, mașini, mâncare și, nu în ultimul rând, comportamentul de fițe inculcat celor mici – îmbrăcăminte și gadgeturi scumpe, bone, grădinițe și școli private etc… etc.

Dezindustrializarea forțată de după 1990 a fragmentat familia chiar mai mult de cât industrializarea, tot forțată, din perioada comunistă. Cândva, membrii familiilor extinse se sprijineau reciproc, chiar dacă nu mai locuiau sub același acoperiș. Acum oamenii stau în aceleași apartamente de bloc dar, mai ales în marile orașe, spiritul de familie a dispărut aproape cu desăvârșire și nici măcar vecinii nu se mai cunosc între ei. Nimeni nu mai ajută pe nimeni, oamenii sunt prea ocupați sa-și dovedească așa zisa ”superioritate” deningrând și urând de-a valma – pe toată lumea!

În plus de asta, chiar și această idee – că părinții trebuie să renunțe la propria lor viață pentru a le putea oferi odraslelor toate ”oportunitățile” posibile și imposibile, de la meditații costisitoare până la îmbrăcăminte de brand chiar și pentru bebeluși, când odinioară copiii erau trimiși după cumpărături, măturau prin casă sau ajutau la culesul cartofilor îmbrăcați în același costum de trening, cumpărat special cu două numere mai mare, ca să fie bun și la anul, a dus la acest sentiment – că a avea copii devine o povară din ce în ce mai insuportabilă.

Dacă rata natalității este scăzută pretutindeni în Europa, nu trebuie totuși să omitem faptul că, de exemplu, Franța (paradoxal, preponderent laică!), are cea mai mare rată a natalității din UE, situată la peste 1,8 (imigranții reprezentând doar o creștere de 0,1). Este sub nivelul de înlocuire al populației, dar mult mai bine decât în în majoritatea celorlalte țări, inclusiv Germania. Dar Franța și țările nordice (care au, de asemenea, o rată ceva mai crescută a natalității), se deosebesc prin sprijinul guvernamental substanțial în creșterea copiilor și decontarea tratametelor de fertilitate de către asistența medicală publică. De asemenea, economia Franței este mai bogată așa că situația financiară a familiilor nu suferă prea mult în urma apariției copiilor.

Liberalii occidentali propun imigrația ca soluție dar, din câte se poate observa deja, cel puțin în țările anglosferei, străinii găsesc un deșert care ar fi fost greu de imaginat acum o jumătate de secol. Moștenirea culturală occidentală este nespus de bogată, dar populația autohtonă, scufundată în consumerism și superficialitate, se confruntă cu o deculturație galopantă care îngreunează sau chiar împiedică asimilarea noilor veniți.

Mai mult decât atât, imigranții, înstrăinați de vidul interior al gazdelor, ajung să atingă forme extreme de mândrie etnică sau religioasă – ceea ce se vede cel mai bine la populațiile islamice din Marea Britanie, unde musulmanii aflați la a doua sau a treia generație sunt mai fanatici decât părinții lor. Există o lucrare care analizează căutarea identității, a sensului și a coeziunii de grup la musulmanii din Anglia, precum și motivele existenței unui grup extremist islamic, aflat la mare căutare aici, ”printre emigranții înstrăinați din a doua și a treia generație, care nu și-au putut satisface sentimentul de apartenență”.

Spre norocul nostru, România este, cel puțin deocamdată, oarecum ocolită de fluxurile migratorii, din motive economice. Rămânem, pentru moment, o țară de origine a migrației și nu una de destinație, ceea ce nu înseamnă că n-ar trebui să ne facem griji pentru viitorul destul de apropiat.

Fără a se preocupa prea mult de soarta bătrânilor pe care au învățat prea repede să îi trimită, după model occidental, la azil, românii nu par să-și facă prea multe griji nici în ceea ce privește propria lor bătrânețe. Iar procesul de deculturație cu care ne confruntăm este aproape la fel de puternic și de vizibil ca în Occident. Învățământul de toate gradele a fost demolat cu bună știință așa că, dintr-o țară ai cărei oameni făceau cozi nu doar la alimente ci și la cărți, am devenit un no man’s land populat în cea mai mare parte de nevrotici atoateștiutori, încercând să-și valideze superioritatea pe rețelele de socializare.

Ce se va întâmpla în continuare?

După ce au distrus Cartagina, romanii au arat locul și au presărat sare, ca să nu mai crească niciodată, nimic pe acele meleaguri. Apoi, romanii înșiși au fost nevoiți să îndure consecințele propriei lor decăderi spirituale.

Suntem oare pregătiți să dispărem pentru totdeauna, cedând locul unora mai puțin închipuiți și mai vitali?

Depopularea este cauzată nu doar de lipsa stimulentelor economice, ci și de moartea spirituală, trăită la nivel personal și colectiv. Atunci când îți moare sufletul esti deja ca și mort.