Aveți suspicini și, poate, temeri cu privire la vreo mișcare etichetată drept populistă? Dacă da, sunteți pe aceeași lungime de undă cu gânditorii cei mai cumpăniți, care și-au făcut simțită prezența încă din zorii apariției instituțiilor politice și financiare moderne din secolul al XVI-lea.

Însuși cuvântul populism evocă torțe și furci, mânie teribilă și violență împotriva celor ostracizați, caricaturi crude, bigotism și demagogie. Oamenii cu capul pe umeri sunt împotriva tuturor acestor lucruri.

Pe de altă parte, denaturarea acestui cuvânt atât de simplu oferă elitelor guvernamentale posibilitatea de a-i defăima pe toți cei care se opun establishmentului. Iar falsa calificare a unei mișcări drept populistă este un procedeu de recrutare și regrupare a maselor, cu scopul de a înlătura o mare amenințare survenită la adresa ordinii sociale și politice.

Au existat mai multe mișcări care au fost descrise în ultimii ani drept populiste, unele dintre ele întărind, într-adevăr, imaginea caricaturală de mai sus. Dar, ar trebui să ținem cont și de motivele pentru care au apărut, câtă vreme ele reflectă, adesea, un impas social și politic real, izvorât din impresia că jocul este manipulat de elite în detrimentul oamenilor obișnuiți. Or, lucrul acesta este din ce în ce mai adevărat – majoritatea lor au la bază credința fundamentală că mulțimile ar trebui să poată influența structura regimului care le guvernează, să nu fie constrânse să facă parte dintr-un sistem construit de altcineva.

Acesta este semnul distinctiv al așa zisului populism modern care nu este neapărat de stânga sau de dreapta. Este doar o insistență continuă asupra faptului că oamenii nu ar trebui să trăiască în cuști. Atât și nimic altceva.

Aceste cuști pot lua forme diverse. Cum ar fi, de exemplu, ceva numit ”Europa” – un stat centralizat aflat undeva foarte sus și foarte departe, a cărui legislație prevalează asupra drepturilor naționale și locale. Sau, un guvern plin de agenții inexistente în constituția, sau în alte documente fondatoare ale statului respectiv. Sau, poate fi o bancă care își exercită puterea în afara oricărui control. Etc., etc.

În acest moment, suntem blocați în denumirea de populism, care nu mai desemnează vechile arderi pe rug, vânători de vrăjitoare sau organizații rasiste extremiste, ci doar aspirația, cu puternice reverberații în trecut ( cum ar fi Părinții fondatori ai SUA, rezistența franceză, refuznicii ruși, Solidaritatea poloneză sau mișcarea pro Brexit), de a controla sistemele care ne conduc.

Problema cu etichetarea și respingerea tuturor mișcărilor pro democrație adevărată drept populiste este că te așează direct de partea elitelor guvernamentale, blocând totodată toate căile către reformă. Ținând-o tot așa, ajungem la construirea unei societăți totalitare al cărei scop unic este păstrarea la putere a regimului, chiar dacă asta ar însemna zdrobirea libertăților civile, a drepturilor omului și a principiilor legale tradiționale. Dacă suntem de principiul că regimul trebuie să fie stabil și necontestat, în orice situație, ajungem, inevitabil, în acest punct.

Să ne gândim, de exemplu, la povețele din Principele lui Niccolò Machiavelli, cel mai vechi exemplu de realpolitik în întregime laic la care avem acces.

Lucrarea a fost scrisă în 1513, ca o carte de învățătură, destinată unui conducător (a fost dedicată lui Lorenzo al II-lea de Medici, fiul lui Piero de Medici), despre putere și modalitățile cele mai lesnicioase de cucerire a acesteia. Aceasta recomandă absolutism și metode crude, capabile să zdrobească orice sfidări la adresa puterii sugerând, de asemenea, că acordarea libertăților de bază și a drepturilor de proprietate este un paliativ util pentru menținerea gradului de mulțumire al populației.

Aici, principiul de bază este dominația monarhului și nu suveranitatea poporului, Niccolò Machiavelli profitând, din plin, de experiența câștigată în analiză și consiliere la Florența, cu 20 de ani mai devreme.

În anii 1490, un călugăr dominican pe numele său Girolamo Savonarola, incitase clasele muncitoare florentine împotriva familiei de’ Medici și, după alungarea acesteia, a decis curățarea comunității de toate formele de decadență: podoabe, machiaj, costume de lux etc., etc, totul culminând cu faimoasele spectacole de ”ardere a deșertăciunilor”.

Principele a fost conceput ca un manual de evitare a unor asemenea dezastre, cu mână de fier și lipsa totală a oricărei preocupări morale.

O jumătate de mileniu mai târziu avem de-a face cu evoluții asemănătoare și o elită absolut convinsă că resentimentele la adresa stus-quo-ului reprezintă a amenințare existențială la adresa puterii, a dezideratelor acesteia și a concentrarii extreme a bogăției în mâinile celor influenți.

Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Europeană s-au confruntat, în 2016, cu două șocuri importante. Cel dintâi a fost șocul alegerii lui Donald Trump, care nu trebuia să câștige. Întreaga mass medie prezisese victoria lui Hillary Clinton, iar sondajele de opinie arătau că aceasta va fi un deosebit de lesnicioasă. Seara alegerilor a dezvăluit, însă, că oamenii aveau alte preferințe, și că au votat un magnat renumit, care nu făcea parte din structurile de elită, ci era mai degrabă un renegat, care se luptase cu establishmentul de-a lungul întregii sale vieți de până atunci.

Președintele SUA nu este atotputernic, dar poate numi șefii de agenții și judecătorii federali, poate fi artizanul politicilor comerciale și, cel mai important, poate stabili tonul situației generale a națiunii.

După victoria sa, au răsunat țipetele de angoasă și isterie ale establishmentului, cu totul disproporționate față de amenințarea reală. Reprezentanții acestuia păreau dezorientați, cum s-a întâmplat, de exemplu, atunci când personalul Google a izbucnit în lacrimi și prezentatorii de știri deveniseră palizi și străvezii de supărare.

Ce naiba se întâmpla? Ceea ce gândeau ei, fără să spună, era că lucrurile nu se vor opri aici. Am văzut cu toții Mișcarea Tea Party, Mișcarea Occupy, Mișcarea Bernie, mișcarea Ron Paul și o tulburare majoră în toate sectoarele, care continua să crească văzând cu ochii. Acum ajunsese și la președinție!

Și nu era vorba despre ideologie în propriul sens al cuvântului. Era vorba despre cine poate să exercite puterea: ce sector al societății, ce interese industriale și în ce scop. Etichetele și filosofiile erau doar o spoială. Se preconiza o schimbare radicală și unii credeau că trebuia făcut ceva pentru a o împiedica, înainte ca totul să scape de sub control.

Mai târziu, în primăvara lui 2016, a survenit votul pentru Brexit. Asta ce mai era? Elitele din întreaga lume au lucrat timp de 30 de ani pentru a crea un stat supranațional care să guverneze întreaga Europă, inclusiv Marea Britanie. Trebuia să se ajungă la o bancă centrală, la un singur aparat de reglementare și drepturi la migrație către și dinspre fiecare țară membră. Ceea ce ar fi însemnat sfârșitul suveranității naționale și construirea unei noi stăpâniri exercitate asupra tuturor, de la Bruxelles.

Ideea a fost întotdeauna fragilă, motiv pentru care, de altfel, era atât de greu de implementat. Numai că odată cu mișcarea pentru Brexit, casa a început să ardă mocnit. Dacă Marea Britanie ar izbuti să iasă din Uniunea Europeană, atunci oricare alt stat membru ar putea face la fel, caz în care întregul edificiu ar fi cuprins de flăcări. Totuși, s-a întâmplat, în 2019, iar Boris a a venit la putere pentru a realiza acest lucru.

Estimp, în Rusia, un lider foarte popular era hotărât să reziste extinderii NATO în țările și regiunile controlate cândva de fosta Uniune Sovietică. Președintele rus Vladimir Putin vedea NATO ca pe amenințare la adresa suveranității naționale a Rusiei și era suficient de popular pentru a aduna o rezistență serioasă.

Acesta a fost momentul în care elitele puternice ale Occidentului industrializat au început să intre în panică. Și atunci, ele au recurs la învățăturile lui Machiavelli. Orice mijloc era justificat pentru a zdrobi rezistența.

Cea mai năucitoare dintre ideile lor de la acea vreme a fost aceea că președintele Trump a venit la putere în urma unui complot pus la cale de Moscova. Ideea ”superinteligentă” a acestui scenariu fiind resuscitarea temerilor antiruse din perioada Războiului Rece, doar că ”schema” nu a avut cine știe ce succes, sfârșind prin a se prăbuși din lipsă de dovezi.

Totuși cursa se afla în plină desfășurare. În 2018 lucrurile s-au înrăutățit odată cu alegerea lui Jair Bolonsaro în Brazilia și apariția a tot mai multe dovezi că asemenea răsturnări începeau să aibă loc pretutindeni în lume.

Oamenii începeau să ia în serios ideea de democrație – anume aceea ca poporul poate și trebuie să se conducă singur – și asta devenise o problemă majoră, deoarece în cercurile înalte se stabilise deja că democrația trebuia să fie doar un slogan și nicidecum o realitate.

Desigur, toate aceste mișcări au fost etichetate drept populiste, ca un semnal al elitelor de pretutindeni că erau periculoase, intolerabile și trebuiau zdrobite. Și, în acest scop au fost puse în practică, începând cu 2018, evoluțiile nebunești din politică, media, tehnologie, medicină și practic orice altceva folositor cauzei.

Gândiți-vă la cât de teribil a devenit acest lucru în 2020: oamenii de stat din întreaga lume au recurs la cele mai nesăbuite demonstrații de putere despotică văzute în timpurile moderne, inclusiv închiderea bisericilor, a micilor întreprinderi și a școlilor, interzicerea călătoriilor și a hotelurilor, cenzura tuturor mijloacelor media.

Doar pentru a demonstra cât de departe sunt dispuși să meargă, au încercat chiar și forțarea vaccinării universale și obligatorii cu un vaccin despre care orice profesionist din domeniul medical trebuia să știe că nu va contribui cu mai nimic la sănătatea publică. A fost un mod de a sublinia punctul principal: Noi suntem la conducere. Supuneți-vă tuturor poruncilor noastre, oricât de arbitrare sau nebunești, altminteri va fi vai și amar de voi.

Am putea pune o întrebare: dacă puternicii lumii și, în special, agențiile însărcinate cu asigurarea ”securității naționale” au putut recurge la asemenea tactici extreme pretinzând, fără nici cea mai mică urmă de plauzibilitate, că vor să controleze un virus, atunci cât de frică le este de ceea ce ei numesc mișcările populiste?

Ar trebui să avem un alt cuvânt care să desemneze acest val revoluționar. Noul populism este nici mai mult și nici mai puțin decât dorința tot mai mare a oamenilor de a-și restaura drepturile și libertățile, pe baza convingerii moștenite din epoca iluminismului, că oamenii au dreptul să controleze regimul sub care trăiesc.

Nu este nimic extremist în asta.

Extremiști sunt doar cei dispuși să recurgă la orice pentru a rămâne la putere.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Jeffrey A. Tucker este membru fondator și președintele Insitutului Brownstone. Este, de asemenea, autorul a mii de articole în presa academică și populară, precum și a zece cărți, în cinci limbi, cea mai recentă dintre acestea fiind Liberty or Lockdown. De asemenea, este redactorul revistei The Best of Mises. El susține o rubrică zilnică în The Epoch Times, în care abordează pe larg subiecte de economie, tehnologie, filosofie socială și cultură.