Nedeea Burcă

Penuria de organe pentru transplant amenință să provoace acțiuni profund imorale, situate în afara oricărei etici. Iată un exemplu, mai mult decât relevant, din Belgia: o tânără de 16 ani, cu o tumoră pe creier, a cerut eutanasierea și a consimțit să-și doneze organele. Medicii au fost de acord. A fost sedată și intubată timp de 36 de ore, astfel încât să poată fi ”examinată”, apoi a fost eutanasiată și i-au fost prelevate organele (nu neapărat în această ordine).

Vorbim despre o fetiță (o minoră!), îngrozită de un diagnostic teribil și care, în naivitatea ei, și-a dorit să facă un bine. Din câte se știe, ea nu a beneficiat nici de vreun tratament psihiatric, nici de ajutorul vreunui psiholog, care să o ajute să-și depășească spaimele, după cum nu i s-a spus nici că îngrijirea paliativă i-ar putea atenua simptomele, oferindu-i posibilitatea să mai trăiască, cât de puțin. Ca să nu mai spunem că sedarea si intubarea îndelungată nu au fost făcute în beneficiul ei, ci doar pentru a permite verificarea organelor și găsirea unor destinatari compatibili. Cu alte cuvinte, deîndată ce a consimțit să-și doneze organele, acestea au devenit mai importante decât viața ei proprie.

Îmbinarea eutanasiei cu recoltarea de organe este un fenomen tot mai răspândit în Europa Occidentală. Belgia și Țările de Jos, de exemplu, nici nu mai cer ca pacientul să se afle într-un stadiu terminal; cei care suferă de boli mintale încep să se califice tot mai des pentru uciderea medicalizată, astfel încât oameni care ar mai putea trăi mulți ani sunt eutanasiați și apoi deposedați de organe. Iar în Canada, care a legalizat eutanasia în 2016, se merge chiar mai departe de atât. Dacă, de pildă, un pacient din Ontario urmează să primească o injecție letală (fără a se afla în stadiul final al unei boli, începând de anul viitor va putea fi doar bolnav mintal), trebuie informată neapărat și organizația care supraveghează donarea de organe, pentru ca reprezentantul acesteia să poată contacta pacientul, pentru a-i cere ficatul, rinichii, pancreasul, plămânii și inima.

Așadar, oamenii nu mai sunt îndrumați către psihiatri și psihologi care să le descurajeze intențiiile suicidare, mesajul clar al acestei politici fiind  acela că, în multe cazuri, moartea pacientului poate avea o valoare mai mare (poate fi mai profitabilă) decât viața. Nerușinarea a depășit pur si simplu orice limită: oamenii disperați (căci asta sunt, până în cele din urmă, sinucigașii), sunt totalmente abandonați, iar eutanasierea lor a început să fie considerată drept o adevărată binecuvântare pentru industria transplantului!

Și asta încă nu e totul. Pericolul de a fi uciși pentru organe nu îi pândește doar pe cetățenii țărilor în care eutanasia este legală. De curând, au început să se facă eforturi susținute de redefinire a ”morții cerebrale”, în scopul creșterii numărului de prelevări.

Despre ultimele descoperiri, care aruncă o lumină tulburătoare asupra enigmelor reprezentate de conștiința umană, și prezența acesteia chiar și înainte de naștere, sau în condiții de așa zisă ”moarte cerebrală”, publicația noastră a mai scris aici și aici și aici.

Nu știm în ce măsură toate aceste studii științifice, fără doar și poate relevante, au contribuit la descurajarea inițiativei despre care vorbeam, cert este însă că, momentan, procesul a intrat într-un oarecare impas ceea ce, însă, nu ar trebui să ne liniștească prea mult. Câtă vreme, iată, un filozof nu lipsit de influență pe plan internațional ca Peter Singer, tocmai a scris un articol în care susține că, de fapt, donorii nici nu ar trebui să fie decedați atunci când li se recoltează organele. Singer consideră că este justificat să considerăm încheiată viața unei persoane odată cu pierderea irevocabilă a conștiinței – moment în care persoana cunoscută și iubită de prieteni și de familie va fi dispărut pentru totdeauna și în care aceasta ar putea fi ucisă pentru a i se preleva organele.

Dincolo de dezumanizarea evidentă, punerea în practică a unei asemenea propuneri ar face abstracție totală de situațiile în care pacienții inconștienți revin la viață pe neașteptate și care sunt omniprezente. Un număr important de cercetări actuale, dintre care despre unele am scris și noi, au ajuns la concluzia prezenței conștiinței, la mulți pacienți, chiar și după retragerea suportului vital, chiar și după ce inima lor nu a mai bătut timp de până la o oră. Ca să nu îi mai amintim pe aceia despre care se crede eronat că sunt inconștienți, ei fiind de fapt treji, dar incapabili să comunice (conform studiilor recente, aproximativ 20% din cazuri!). Și, pe măsură ce aparatura medicală devine tot mai sofisticată, acest procent ar putea crește și mai mult… Cât de cumplită ar fi soarta acestora!

Pe de altă parte, odată stabilit principiul că există categorii de oameni care pot fi uciși pentru organele lor, acestea ar putea deveni tot mai numeroase, după modelul eutanasiei inițial limitată strict la muribunzi dar care își extinde necontenit tentaculele, numărul persoanelor ”eligibile”  devenind mereu și mereu mai mare…

Încrederea oamenilor în medicina de transplant (și, în medicină, în general), depinde de menținerea standardelor etice. Se vede cu ochiul liber că, în ultimii ani, acestea au luat-o vale într-un fel care, înainte vreme, ar fi fost pur și simplu inimaginabil. Nebunia pandemiei va fi greu de uitat, cu atât mai mult cu cât nu am auzit încă pe nimeni explicând cu subiect și predicat logica din spatele unor acțiuni și decizii atât de contraintuitive încât efectiv nu  îți venea să crezi că au fost luate de niște oameni cu mintea întreagă… Și care nu doar că nu au salvat vieți, dar chiar au  provocat o mulțime de decese. Acum nu mai lipsește decât uciderea oamenilor pentru organe, pentru ca în curând să fugim de doctori cât vedem cu ochii, refuzând să mai călcăm într-o policlinică sau un spital. Ar fi o catastrofă din care sistemele medicale, care scârțâie deja din toate încheieturile, nu și-ar mai reveni niciodată.