Acest articol este dedicat profesorului meu de la Masteratul « Artă Sacră în Contemporaneitate », maestrului George Păunescu.
Pictura a însemnat întotdeauna culoare. Picturile rupestre colorate ale artiștilor care au pictat acum 20.000 de ani în Peștera Lascauxerau. Vă amintiți? În articolul intitulat « Să vorbim despre culoare » v-am arătat câteva picturi rupestre. Iată din nou una dintre acestea…
Arta Greco-latină era de asemenea colorată. Predomina paleta roșu, galben, albastru. Iată din nou un exemplu, o fresca descoperită în Pompei…
În Creștinismul timpuriu sculptura monumentală nu apare ; se realizează astfel o separare de arta pagâna. În Arta bizantină, care apare în aceasta perioadă, pictura evoluează lent de la pictura antică. Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai adapostește una dintre primele icoane bizantine, Hristos Pantocrator, din secolul VI.
Punând accentul pe caracterul simbolic, mistic, arta bizantină are reguli din ce, în ce mai stricte. Tradiționalismul este una din principalele caracteristici. Regulile și canoanele stabilite înca din anul 325 de Consiliul de la Niceea sunt obligatorii. Culorile sunt mai puțin importante și sunt fixe. Albul se utilizează la lumini. La fel, auriul este folosit de asemenea pentru lumini, în special la cele de pe veşmintele lui Hristos. Culorile, pentru mulţi dintre sfinţi, sunt de asemenea fixe. Astfel, la Hristos, se foloseste albastrul pentru himation, sau veşmântul exterior şi roşu pentru tunică; iar la Sfânta Fecioară Maria se foloseşte roşul închis ca vinul pentru omofor şi albastru pentru tunică; Pentru Sfântul Ioan Botezătorul se folosește verdele.
Până la sfârșitul secolului al XIII-lea picturile murale sunt executate în tempera pe o tencuială uscată. Procedeul se numește pictură a secco. În Franța frescele sunt pictate cu ou, sau cu lapte de var, pe o tencuială acoperită cu clei perfect șlefuită. Către anul 1300 în Italia, datorită influenței lui Giotto și pentru mai mult de două secole până la Michelangelo, pictura în frescă se realizează pe stratul de mortar aplicat pe toată suprafața de pictat. Conducătorul atelierului lucrează după un desen; trasează cu pigment roșu conturul figurilor apoi începe pictarea propriu zisă. În fiecare zi pictorul așterne pe fragmentul din operă pe care vrea să îl coloreze un al doilea strat de tencuială, care trebuie obligatoriu să rămână umed cât timp lucrează, de unde denumirea fresco. Cele două straturi de var stins, pigmenții folosit sunt minerali : pământuri argiloase și silicați care rezistă în combinație cu varul și pe care pictorul îi amestecă cu apă. Prin uscare mortarul eliberează hidrat de carbon, acesta se transformă la suprafață într-o crustă transparentă, calcinul, care protejează și fixează pigmenții. Picturile astfel obținute au un aspect natural, cu condiția ca peretele să fie bine preparat și să nu fie prea umed, dar tehnica este delicată. Pictorul trebuie să aibă în vedere că pe măsură ce mortarul se usucă, culorile se modifică și mai ales trebuie să realizeze pe stratul de tencuială udă racorduri perfecte, cât mai puțin vizibile, între fragmentele executate în zile diferite.
Dionisie din Furna explică cum se execută pictura în tempera de ou. Întâi pro plasma lui Panselin: pune alb de plumb, o grămadă de pământ verde și pisează-le pe toate împreună, apoi dă fondul, sau proplasma aceasta pe oriunde ai de zugrăvit carnația ; deseneaza fața peste proplasmă din amestecul negru și oxiu ; desenează peste prăplasmă subțire, apoi mai puternic, iar la luminile ochilor pune negru curat. Este citat din Panselinos…dar vom reveni…Am putea ajunge la concluzia că între atâtea reguli a dispărut arta…Să vedem câteva fresce…
În opinia mea…picturi excepționale…prin compozitie, prin linie (oare expresionismul nu s-a inspirat din aceste linii ?) și chiar prin culoare…Cine este autorul ? Este…Manuel Panselinos
Manuel Panselinos este un pictor și scriitor bizantin, din Salonic, aparținând epocii Renașterii Paleologice, considerat unul dintre cei mai importanți pictori bizantini și ai școlii macedoniene de pictură, prin volumul și calitatea frescelor și icoanelor sale.
Panselinos s-a născut la sfârșitul secolului al XIII-lea în Salonic. A pictat icoane și fresce. Îl putem găsi în câteva mănăstiri de la Muntele Athos: Vatopedi și Megisti Lavra, dar și în Biserica Protaton din Karves. Aici se găsesc cele mai importatnte fresce ale sale. De abia, însă, în secolul al XVII-lea tradiția Athonita îl recomandă drept autor și de abia în secolul al XVIII-lea Dionysios din Fourma arată că Panselinos s-a nascut în Salonic, iar unele din regulile Erminiei Bizantine descrise de acesta sunt preluate de la Panselinos. Istoricii de artă descriu stilul unic al lui Panselinos : culorile pastelate, simetria figurilor, unicitatea compozitiilor și a proportiilor. Azi sunt multe fresce atribuite unanim lui Panselinos : Nartexul exterior de la Protaton, Nartexul Katolikonului de la Vatopedi, capul Sfântului Nicolae din Katholiconul din Marea Lavră, cele doua icoane ale Sfântului Gheorghe de la Vatopedi. Au fost autentificate alte fresce în monumente din Salonic și din alte părți ale zonei macedoniene a Greciei. Să mai privim câteva fresce ale acestuia…
Manuel Panselinos este considerat cel mai important pictor bizantin al epocii și, în opinia mea, sigur este!
O revoluție o constituie folosirea uleiului o sută de ani mai târziu, la sfârșitul primului sfert al secolului alXV-lea, în nordul Europei.
Wikipedia descrie Pictura în ulei astfel : „ tehnică de pictură cu pigmenți care sunt legați printr-un liant de ulei, care tinde să se usuce – de regulă ulei de in. De obicei uleiul, cum ar fi uleiul de in, este fiert într-o rășină, cum ar fi rășina de pin, sau chiar tămâie. Alte uleiuri utilizate ocazional includ uleiul de nucă, mac sau șofrănel. Aceste uleiuri conferă diferite proprietăți picturii, cum ar fi diminuarea tendinței de îngălbenire, sau reducerea timpului de uscare. Câteva diferențe sunt vizibile în luciul picturii în funcție de uleiul utilizat. Pictorii utilizează de regulă diferite uleiuri în aceeași pictură în funcție de pigmenți, sau de efectele urmărite.”
Descoperire esențială, pictura în ulei dă naștere ea însăși dorinței de a picta mai bine, adică altfel și mai durabil decât Atelierele concurente. Despre misteriosul Hubert și fratele său Jan se spun mai multe lucruri. Aceștia pun la punct o mixtură produsă dintr-un amestec de uleiuri arse, care le permite să se dispenseze de ou și de clei liant tradițional al pigmenților pudră. Primul istoric al picturii septembrionale, olandezul Carol Formander, povestește în Cartea Pictorilor legenda acestei descoperiri: „ S-a întâmplat odată ca Jan să picteze un panou consacrând sârguință și muncă, așa cum își făcea întotdeauna lucrările cu mare grijă și migală. După ce a fost gata panoul, l-a acoperit cu verni potrivit noii sale invenții și așa cum se obișnuise să facă, l-a pus la uscat la soare, dar fie că scândurile nu erau bine îmbinate și încleiate, fie că soarele fusese prea dogorîtor panoul a crăpat la rosturi. Jan a fost foarte amărât că din pricina soarelui i s-a prăpădit și s-a zădarnicit munca și și-a pus în gând să facă în acest fel încât soarele să să nu mai fie dușmanul culorilor cu albuș de ou și al verinurilor. A început să cerceteze și să chibzuiască pentru a face un verni care să se poată usca în casă și la umbră. După ce a cercetat multe uleiuri și alte materiale a ajuns la concluzia că uleiul de sămânță de in și cel de nucă sunt cele mai bune, fierbându-le apoi pe acestea cu alte câteva substanțe. Iată rezultatul…
Povestea tabloului distrus și a furiei pictorului este fără îndoială exagerată. Nu este mai puțin adevărat că după multe încercări și experimente ratate frații Van Eyck au fost primii care au pus la punct un liant pe bază de ulei, de o calitate satisfăcătoare. Căutările lor răspundeau preocupărilor de a găsi o tehnică care să le permită să picteze mai bine, în special figura umană, pasajele în care lumina scaldă discret pajiștea. Uleiul le-a permis să execute tablouri ale căror culori nu s-au alterat în timp și a căror grație și aspect vernisat i-au uimit pe contemporani.
Să mai privim câteva picturi…
Frații Van Eyck sunt considerați inventatorii picturii în ulei…Oare așa a fost?…
În realitate… pictura în ulei a fost folosită în picturile budiste ale pictorilor chinezi și indieni, undeva între secolele al V-lea și al VIII-lea. Tehnica a devenit populară abia în secolul al XV-lea. Este posibil ca această tehnică să fi pătruns în Europa în perioada Evului Mediu. Pictura în ulei a devenit ulterior principala tehnică de realizare a operelor, pe măsură ce avantajele sale deveneau cunoscute. Tranziția a început în pictura olandeză timpurie din nordul Europei, iar la apogeul perioadei renascentiste a înlocuit aproape total culorile tempera în cea mai mare parte a Europei.
Renașterea italiană a preluat această tehnică ….
Mona Lisa, Leonardo da Vinci-1503
Oricum fratii Van Eyck au fost primii care au folosit în Europa pictura în ulei, realizând capodopere excepționale și în mod cert au inspirat pe mulți pictori să recurgă la această tehnică. Meritul lor este incontestabil !
Un articol de Cezar Corâci
