Trăirile din vecinătatea morții, atât de asemănătoare unele cu altele – am citit cu toții, sau am auzit relatări ale celor care au avut asemenea experiențe – dovedesc, o dată în plus, cât de neputincioși suntem atunci când încercăm să înțelegem misterul adânc al conștiinței umane.

Un studiu foarte recent[1] pare să confirme mărturiile celor care s-au întors de la granița dintre viață și moarte, conform cărora conștiința nu dispare odată cu ultimele bătăi ale inimii, oferind primele dovezi certe ale creșterii activității corelate cu conștiința în creierul muribund.

Astfel, cercetătorii de la Universitatea din Michigan au studiat patru pacienți care au murit, în urma unui stop cardiac în spital, în vreme ce erau monitorizați EEG[2]. Toți patru erau în comă, nu răspundeau la tratament și au fost în cele din urmă deconectați de la aparate.

Imediat după, doi dintre pacienți au prezentat o creștere a frecvenței cardiace, împreună cu o creștere a activității undelor gamma – cea mai rapidă activitate a creierului, și asociată cu existența conștiinței.

Mai mult decât atât, aceasta a fost detectată în așa numita zonă fierbinte a corelațiilor neuronale ale conștiinței, aflată la joncțiunea dintre lobii temporal, parietal și occipital, din spatele creierului. Zonă despre care se crede că e în legătură cu visarea, halucinațiile vizuale din epilepsie și stările modificate de conștiință. 

Autorii avertizează că nu pot face declarații despre implicațiile generale ale acestei descoperiri. De asemenea, ei notează că este imposibil să știm ce au simțit cu adevărat pacienții, întrucât aceștia nu au supraviețuit.

”Nu putem face nicio corelație între semnăturile neuronale observate și care semnalau existența conștiinței, cu un anume gen de experiență. Cu toate acestea, descoperirile observate sunt, cu siguranță, incitante, și oferă un nou cadru al felului în care înțelegem conștiința ascunsă a oamenilor aflați în pragul morții” – a spus unul dintre cercetători. 

Comentând studiul, dr. Perry Wilson de la  Yale School of Medicine, l-a descris ca fiind ”omologul fiziologic al experiențelor în apropierea morții”:

”Este esențial să înțelegem două lucruri. În primul rând, aceste semnale ale conștiinței nu erau prezente înainte de retragerea suportului vital. Pacienții se aflau în comă cu o activitate cerebrală minimă, nu există nicio dovadă a faptului că simțeau ceva înainte. Creierul lor a început să se comporte diferit în apropierea morții.

Și, în al doilea rând, trebuie să realizăm că deși, în ultimele momente, creierul lor părea să acționeze așa cum acționează un creier conștient, nu putem ști dacă ei au trăit cu adevărat o experiență conștientă. După cum am spus, toți pacienții cuprinși în studiu au murit și nu îi putem întreba cum și-au trăit ultimele momente.

Să fim clari: acest studiu nu ne dezvăluie ce se întâmplă atunci când murim, nu ne spune nimic despre viața de după moarte sau despre supraviețuirea sufletului. Dar, ceea ce face este să pună în lumină o problemă incredibil de dificilă în neuroștiințe: problema conștiinței.”

Și, am spune noi, ridică o problemă suplimentară în ceea ce privește transplantul de organe.

Așa cum se știe, organele viabile pot fi obținute doar de la pacienți aflați în stare de ”moarte cerebrală” – noțiune introdusă de Societatea Internațională de Transplant – aflați în comă profundă și declarați fără speranță de vindecare.

Dacă acei oameni deconectați de la aparate și aflați în pragul morții aveau activitate cerebrală și, chiar mai mult decât atât, au trăit, probabil, o experiență conștientă, echivalarea ”morții cerebrale” cu moartea biologică devine totalmente caducă. Iar prelevarea de organe de la donatori  doar așa zis decedați încetează să mai fie un act medical.

Nedeea Burcă

[1] Intitulat Surge of neurophysiological coupling and coonectivity of gamma oscillations in the dying human brain, a apărut în Proceeding of th national Academy of Science.

[2] Electroencefalograma este o evaluare non invazivă care detectează, potentează și înregistrează activitatea bioelectrică a creierului.