Xi Jinping nu este reîncarnarea lui Mao

Branko Milanović

După eliminarea limitei de două mandate prezidențiale, guvernarea lui Xi Jinping a declanșat apariția unei adevărate ploi de articole și studii, care o compară cu aceea a lui Mao. Asemănarea este adevărată doar la un nivel foarte superficial, legat de cultul personalității care îl înconjoară pe Xi și de pomenirea intensivă a numelui său în documentele oficiale ale Partidului Comunist din China (PCC). Astfel, în rezoluția din 2021, ”privind realizările majore și experiența istorică a partidului în ultimul secol”, XI este menționat de 25 de ori, Mao de 18 ori, Deng Xiaoping de șase ori, și Jiang Zemin și Hu Jintao doar o singură dată.

Aceste similitudini pot fi utile în evaluarea puterii lui Xi în partid, dar nu ne spun nimic despre politicile sau ideologia lui economică. Dacă ideologia lui Mao în timpul Revoluției Culturale a fost nemijlocit anti-confucianistă, cea a lui Xi este pro-confucianistă. Dacă marile transformări economice ale lui Mao – Marele salt înainte și Revoluția culturală – au fost motivate prin ideologie și prin lipsa de interes față de stabilitatea societății, politicile lui Xi sunt motivate de dorința de a obține o societate cât mai stabilă.

Așa se explică evoluțiile ultimilor 40 de ani. După neașteptatul viraj pro-piață al lui Deng, al cărui țel suprem era creșterea economică, mai întâi după moartea lui Mao în 1976 și, apoi, mai decisiv, după represiunea de la Tiananmen, China a crescut enorm (cu o rată medie anuală de peste 6% pe cap de locuitor între 1992 și 2012), în timp ce, în aceeași perioadă, inegalitatea – măsurată prin indicele Gini – s-a accentuat de la 36 la 47 de puncte.

Noua Chină a îmbogățit pe mulți și a redus sărăcia, schimbând totodată structura elitei prin orientarea acesteia înspre sectorul privat. Țara a devenit ”moderat-prosperă”.

Această tendință a fost supervizată de Jiang Zemin, secretatul general al partidului din 1989 până în 2002 și, apoi, de Hu Jintao, care, în următorii zece ani, a deținutcele mai înalte două funcții: aceea de președinte al partidului și aceea de șef al statului.

Îmburghezirea elitei chineze trebuia să primească un lustru ideologic, asigurat de Jiang Zemin în 2000, când a introdus politica celor ”Trei Reprezentări”, care a înlesnit accesul antreprenorilor bogați în organele de conducere ale națiunii. Astfel, oarecum paradoxal, Congresul poporului chinez a devenit organul legislativ cu cel mai mare număr de oameni bogați în componența sa, depășind chiar și Congresul SUA în ceea ce privește mulțimea milionarilor în dolari din rândurile sale.

Așadar, un partid ale cărui pretenții de legitimitate erau justificate de egalizarea șanselor și a rezultatelor pentru marea majoritate a chinezilor, a devenit, încetul cu încetul, partidul bogaților. Într-o lucrare (elaborată împreună cu Li Yang și Filip Novokmet), am constatat schimbarea uriașă care a avut loc la vârful societății chineze: în 1988 mai puțin de un sfert din elită era legată de sectorul privat; până în 2013, un an după ascensiunea lui Xi la putere, această pondere ajunsese aproape de 60%. Am observat, de asemenea, o ruptură din ce în ce mai mare între componența de ansamblu a partidului și elitele sale. În vreme ce, în 2013, membrii ”vechilor” grupuri sociale erau majoritari la bază, vârful de 5% era dominat de către ”noile” grupuri sociale (antreprenori și profesioniști din sectorul privat).

Bogații a devenit nu doar mai importanți, ci și mai vizibili. Consumul ostentativ, nesocotirea oricărei idei de moderație publică – amintiți-va numai de povestea Ferrari-ului negru prăbușit la Beijing de fiul unuia dintre cei mai importanți aliați ai lui Hu Jintao, în 2012 – au făcut ca partidul să pară tot mai tolerant cu cele mai josnice manifestări de aroganță ale noilor îmbogățiți. Și părea foarte posibil să ”evolueze”, în continuare, pe această linie, transformându-se într-un partid favorabil bogaților, apărând interesele unei oligarhii pline de bani, stimulând dezvoltarea capitalistă și deținând o putere similară partidului sud coreean aflat la guvernare în timpul guvernării generalului Park. Denominația de ”comunist” nu ar trebui să ne facă să credem că o asemenea evoluție ar fi fost imposibilă, până în cele din urmă partidul comunist al Coreei de Nord evoluează în cadrul unei monarhii.

Xi avea, însă, o viziune diferită.

În perioada de după 2012, când puterea sa a ajuns la apogeu, PCC-ul avea două posibilități: să devină un partid pro-capitalist atât prin fapte cât și prin ideologie, sau să reprime cele mai flagrante manifestări burgheze în interiorul și în afara sa, transmițând mesajul că arbitrul suprem este statul și nicidecum noii moguli și oligarhi. În plus de asta, avea posibilitatea de a descuraja manifestările ostentative de bogăție, de a-i pedepsi pe corupți și de a oferi statului instrumentele necesare reducerii inegalităților, în special prin reducerea decalajului dintre urban și rural și a diferențelor dintre provinciile din est și cele din vest.

Dacă privim programul lui Xi, ”Prosperitatea comună”, într-un mod realist și fără să fantazăm că ar reprezenta o întoarcere la maoism, îi putem înțelege perfect logica: este vorba despre reajustarea întârziată a politicilor excesiv de pro-capitaliste care, deși poate favorabile creșterii economice, amenință cu apariția anomiei sociale. Îmblânzind liberalizarea predecesorilor săi, Xi își propune să facă aproximativ cam ceea ce au făcut partidele social democrate din Europa de Vest după cel de-al Doilea Război Mondial. Ei credeau că, dacă ar lăsa capitalismul să o ia razna, s-ar produce o altă mare depresiune, ceea ce n-ar face altceva decât să dea apă la moara partidelor comuniste din ce în ce mai puternice și sindicatelor organizate de acestea. În schimb, politicile social democrate au avut un succes remarcabil, creșterea economică a continuat, inegalitățile au scăzut și a fost creată o clasă de mijloc ”normală”, compusă din muncitori și angajați harnici și bine educați.

Nu știm dacă politicile lui Xi vor avea un succes similar. Țările vest-europene erau democratice, China nu este. Politicile vest europene nu depindeau de un singur om sau de un consens între câțiva puternici ai zilei; ele au fost produsul unei mișcări intelectuale mult mai largi, care datează din perioada antebelică. Prin urmare, politicile lui Xi ar putea să eșueze, pradă dorinței eventualului său succesor de a se diferenția de el – mai ales dacă acesta, la fel ca Jiang Zemin ar pune un accent mai mare pe creșterea eonomică, nesfiindu-se să susțină capitaliștii până în pânzele albe. În afară de asta, cetățenii s-ar putea sătura de insistența repetitivă asupra unei ideologii care pare un amestec straniu de marxism și confucianism. Așa cum, de altfel, deja se întâmplă cu o parte a clasei de mijloc.

Cu toate acestea, deși viitorul Chinei s-ar putea să nu fie chiar atât de stabil pe cât și-ar dori XI, ideile principale din spatele ”virajului său înspre stânga” pot fi articulate cu ușurință: extinderea rolului statului și al partidului, reducerea puterii capitaliștilor și menținerea continuă a creșterii economice, dar fără ca aceasta să devină destabilizatoare din punct de vedere social. Nu e nevoie de niciun maoism imaginar pentru a le explica. Mai degrabă, pentru a împrumuta metafora unuia dintre primii comuniști chinezi, Chen Yun, a venit vremea să fie puțin îngustată cușca în care opereză sectorul privat. La urma urmei, dacă o asemenea ”reajustare” se va dovedi de succes, China va fi așezată pe calea unei creșteri rezonabile (de 4-5% pe an), pe termen mediu. Acest lucru va menține o anumită inegalitate, în special atunci când vine vorba despre geografie, iar capitaliștii chinezi se vor îmbogăți în continuare – dar fără a deține controlul politic.

Relatările din ultimul timp despre așa zisul declin economic al Chinei par mult exagerate. Ele reflectă absorbția inconștientă de către analiștii occidentali și chinezi a accentului dengist doar pe creștere; în mod unic în cazul Chinei ratele de creștere sub 7-8% sunt receptate ca precursori ai declinului economic. Totuși, deși abordarea lui Deng avea sens în China post-maoistă, traumatizată de politicile economice voluntariste, ea nu poate și nici nu ar trebui să fie menținută pentru totdeauna. Ca în orice altă țară, și în China creșterea economică și stabilitatea socială trebuie să fie echilibrate. China nu va crește cu 10% pe an, nici nu se va prăbuși din punct de vedere economic. Nu va conduce lumea și nici nu va deveni irelevantă. În schimb, se va menține într-o poziție intermediară – o evoluție care ar trebui să fie apreciată atât în China cât și în Occident.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Branco Milanović este un economist sârbo american. Cea mai recentă carte a sa este Visions of Inequality. From the French Revolution to the End of the Cold War.