Seymour Hersh

Intenționam să scriu săptămâna aceasta despre războiul din Ucraina, care se întețește, și pericolul pe care îl reprezintă acesta pentru administrația Biden. Aveam multe de spus. Secretarul de stat adjunct Wendy Sherman a demisionat, 30 iunie fiind ultima ei zi în această funcție. Plecarea ei a declanșat o oarecare panică în cadrul Departamentului de Stat cu privire la persoana care se tem că va fi aleasă să o înlocuiască: Victoria Nuland. Agresivitatea lui Nuland vizavi de Rusia și antipatia ei pentru Vladimir Putin se potrivesc perfect cu opiniile președintelui Biden. Nuland este acum subsecretar pentru afaceri politice și, o persoană care cunoaște bine situația povestește că aleargă turbată între diversele birouri ale Departamentului de Stat, în timp ce secretarul de stat Antony Blinken se află în deplasare. Dacă Sherman are o părere despre potențiala ei succesoare (și trebuie să o aibă), este foarte puțin probabil să ne-o împărtășească vreodată.

Anumite persoane din comunitatea de informații americane consideră că Biden este convins că perspectivele sale de realegere depind de o victorie, sau de vreo altă formă de soluționare satisfăcătoare a războiului din Ucraina. Respingerea, de către Blinken, a perspectivei de încetare a focului, exprimată în discursul său din 2 iunie, în Finlanda, despre care am scris săptămâna trecută, este în concordanță cu această gândire.

Putin este de condamnat pe bună dreptate pentru decizia sa de a arunca Europa în cel mai violent și distructiv război de după războaiele balcanice din anii 1990. Dar, cei din fruntea Casei Albe trebuie să răspundă pentru disponibilitatea lor de a fi lăsat o situație evident tensionată să ducă la război, atunci când, probabil, garanția clară că aderarea Ucrainei la NATO nu va fi permisă ar fi putut menține pacea.

Pentru început, contraofensiva Ucrainei se desfășoară încet, așa că știrile despre război au dispărut deocamdată de pe primele pagini ale New York Times și Washington Post. Teama de un nou mandat al lui Trump pare să le fi diminuat apetitul pentru relatări obiective atunci când e vorba despre vești proaste de pe front. Dar veștile proaste ar putea continua să vină dacă puterea aeriană și balistică ucraineană va fi și pe mai departe ineficientă împotriva Rusiei.

În comunitatea de informații americane se crede că Rusia a distrus barajul vital Kakhovka de pe râul Nipru. Motivul lui Putin este neclar. Oare sabotajul a avut ca scop inundarea și încetinirea înaintării armatei ucrainene către zona de război din sud-est? Au existat muniție și arme ucrainene ascunse în zona inundată? (Comandamentul militar al Ucrainei își mută în mod constant stocurile încercând să scape de supravegherea prin satelit, evitând astfel ca acestea să devină ținte ale rachetelor rusești.) Sau a fost pur și simplu doar un avertisment a lui Putin, care a vrut ca guvernul lui Volodymyr Zelensky să înțeleagă că acesta este începutul sfârșitului?

Între timp, în Rusia a avut loc o escaladare a retoricii despre război și posibilele sale consecințe. Ceea ce se poate observa într-un eseu publicat în rusă și engleză pe 13 iunie, de către Serghei Karaganov, un intelectual moscovit care este și președintele Consiliului Rusiei pentru Politică Externă și de Apărare. Se știe că Karaganov este un apropiat al lui Putin și că este luat în serios de unii jurnaliști occidentali, în special de Serge Schememann, vechi corespondent la Moscova pentru New York Times și, acum, membru al comitetului editorial al Times. La fel ca și mine, și-a petrecut primii ani ca jurnalist al Associated Press.

Una dintre ideile principale ale lui Karaganov este că războiul dintre Rusia și Ucraina nu se va încheia, chiar dacă Rusia ar obține o victorie zdrobitoare. Va rămâne, scrie el, ”o populație ultranaționalistă și mai amărâtă, plină de arme – o rană sângerândă care amenință cu complicații inevitabile și un nou război”.

Eseul este plin de disperare. O victorie a Rusiei în Ucraina înseamnă un război continuu cu Occidentul. ”Cea mai rea situație”, scrie el, ”s-ar putea să apară dacă, cu prețul unor pierderi enorme, eliberăm întreaga Ucraină, rămasă în ruine, cu o populație care, în cea mai mare parte, ne urăște… Cearta cu Occidentul va continua, deoarece acesta va sprijini un război de gherilă…” O opțiune mai atractivă ar fi eliberarea zonelor pro-ruse ale Ucrainei, urmată de demilitarizarea forțelor armate ale Ucrainei. Dar asta ar fi posibil, scrie Karaganov, ”doar dacă și atunci când vom putea să zdrobim voința Occidentului de a incita și de a sprijini junta de la Kiev, forțând-o să se retragă strategic”.

”Și asta ne aduce la cea mai importantă problemă, dar care a rămas aproape nediscutată. Cauza de bază și chiar fundamentală a conflictului din Ucraina și a multor alte tensiuni din lume… este eșecul accelerat al <<elitelor moderne occidentale conducătoare>> de a recunoaște și a face față <<cursului globalizării din ultimele decenii>>”. Aceste schimbări, pe care Kaganov le numește ”fără precedent în istorie”, sunt elemente cheie în echilibrul global de putere, care favorizează acum ”China și parțial India să acționeze ca motoare economice, iar Rusia, aleasă de istorie, ca pilon strategic și militar”. Țările din Occident, sub conducerea unor lideri precum Biden și asistenții săi, scrie el, ”își pierd dexteritatea, veche de cinci secole, de a sifona bogățiile lumii, impunând, în primul rând, prin forță brută, dispoziții politice, economice și dominație culturală. Deci, nu va exista un sfârșit rapid al confruntării defensive și agresive occidentale care se desfășoară.”

Zdruncinarea ordinii mondiale, scrie el, ”se produce încă de la mijlocul anilor 60… Înfrângerile din Irak și Afganistan și începutul crizei modelului economic occidental, în 2008, au fost repere majore.” Toate acestea indică un dezastru pe scară largă: ”Armistițiul este posibil, dar pacea nu este… Acest vector al mișcării Occidentului indică fără ambiguitate o alunecare către al treilea război mondial. Începe deja și poate erupe într-o furtună de foc, din întâmplare sau din cauza incompetenței și iresponsabilității cercurilor moderne conducătoare din Occident.”

În viziunea lui Karaganov – în niciun caz nu accept sau nu sunt de acord cu asta – războiul condus de americani împotriva Rusiei în Ucraina, cu sprijinul NATO, a devenit posibil, chiar inevitabil, deoarece a dispărut teama de război nuclear. Ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina, susține el, ar fi fost ”de neconceput” în primii ani ai erei nucleare. La acea vreme, nici măcar ”într-un acces de furie disperată”, ”cercurile conducătoare ale unui grup de țări” nu ar fi ”declanșat vreodată un război total în coasta unei superputeri nucleare”.

Și, începând de aici, argumentația lui Karaganov devine și mai înfricoșătoare. El spune că Rusia poate continua să lupte în Ucraina timp de doi sau trei ani, ”sacrificând mii și mii dintre cei mai buni oameni ai noștri și zdrobind sute de mii de oameni care trăiesc pe teritoriul care se numește acum Ucraina și care au căzut într-o capcnă istorică tragică. Dar această operațiune militară nu se poate încheia cu o victorie decisivă, fără a forța Occidentul să se retragă strategic, sau chiar să se predea, și fără să convingă [America] să renunțe la încercarea de a inversa istoria și de a păstra dominația globală… La drept vorbind, [ei] trebuie să se care, astfel încât Rusia și lumea întreagă să se poată dezvolta nestingherite.”

Pentru a convinge America ”să se care”, scrie Karaganov, ”va trebui să transformăm din nou descurajarea nucleară într-un argument convingător, prin scăderea pragului de utilizare a armelor nucleare, inacceptabil de ridicat acum, și printr-o ascensiune rapidă, dar prudentă, pe scara de descurajare-escaladare.” Putin a făcut deja acest lucru, spune el, prin declarațiile sale și prin desfășurarea armelor nucleare rusești în Belarus. ”Nu trebuie să repetăm <<scenariul ucrainean>>”. ”Timp de un sfert de secol, nu i-am ascultat pe cei care ne-au avertizat că agresiunea NATO va duce la război, și am încercat să amânăm și să ”negociem”. Ceea ce am primit a fost un conflict armat sever. Prețul indeciziei va fi acum și mai mare.”

”Inamicul trebuie să știe că suntem gata să lansăm o lovitură preventivă ca răzbunare pentru toate actele sale de agresiune actuale și trecute, pentru a preveni alunecarea în războiul termonuclear global… Din punct de vedere moral, aceasta este o alegere teribilă, deoarece vom folosi arma lui Dumnezeu, condamnându-ne astfel la pierderi spirituale grave. Dar, dacă nu facem asta, nu va pieri doar Rusia ci, foarte probabil, întreaga civilizație umană.”

Ideea lui Karaganov despre arma termonucleară[1] ca fiind ”arma lui Dumnezeu” mi-a amintit de o expresie ciudată, dar similară, pe care Putin a folosit-o la un forum politic de la Moscova în toamna anului 2018. El a spus că Rusia va lansa un atac nuclear doar dacă sistemul de alertă precoce al armatei sale va vesti apropierea unui focos nuclear. ”Am fi victime ale agresiunii și am ajunge în ceruri ca martiri” , dar cei care au lansat lovitura ”ar muri fără a avea măcar timp să se pocăiască”.

Gândirea lui Karaganov despre războiul nuclear a progresat mult după interviul cu Schmemann de vara trecută. El și-a exprimat îngrijorarea cu privire la libertatea de gândire în viitor și a adăugat: ”Dar sunt și mai îngrijorat de probabilitatea tot mai mare ca un conflict termonuclear global să pună capăt istoriei umanității. Trecem printr-o criză asemănătoare cu aceea a rachetelor cubaneze. Și nu văd oamenii de calibrul lui Kennedy și anturajul lui de cealaltă parte. Nu știu dacă avem interlocutori responsabili.”

Cum ar trebui să înțelegem toate acestea? Oare remarcile lui Karaganov reflectă, în vreun fel, politica rusească de la vârf? Oare el și Putin se gândesc la când, sau unde să arunce bomba? Sau spusele sale sunt doar o expresie a complexului de inferioritate al Rusiei, vechi de decenii, atunci când privește înspre vestul strălucitor, unde găsește – așa cum vedem astăzi în administrația Biden – o nesfârșită ostilitate față de Rusia?

”Ar putea fi sunetul de trâmbiță care vestește apariția unei noi mișcări în Rusia” – mi-a spus un vechi observator de la Kremlin – care ar putea determina o schimbare periculoasă de politică, sau ar putea fi doar divagațiile aiuristice ale unui intelectual îngrijorat, dar profund rus”. El a adăugat că orice strateg NATO serios ar trebui să citească și să evalueze eseul.

Să fie viitorul lumii în mâinile Rusiei, și nicidecum ale noastre?

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Reportajele neînfricate ale lui Seymour M. Hersh i-au adus faimă, numele pe prima pagină a jurnalelor, o uluitoare colecție de premii și nu puține contestări. Povestea lui este una de aprigă independență. A scris pentru The New Yorker și The New York Times și s-a impus în fruntea jurnalismului de investigație în 1970, când a primit un Premiu Pulitzer (ca liber profesionist), pentru dezvăluirea masacrului din cătunul vietnamez My Lai. De atunci, a primit de cinci ori Premiul George Polk, de două ori Premiul revistei The National Magazine for Public Interest, Premiul pentru Carte al Los Angeles Times, Premiul National Book Critics Circle, Premiul George Orwell și alte zeci de premii. Locuiește în Washington, D.C.

Pentru a susține munca lui Seymour Hersh, vă puteți înscrie la seymourhersh.substack.com

[1]Bomba cu hidrogen (n. m.N.B.)