Despre vulnerabilitate și extremism
Bună să vă fie vinerea, dragilor! Revin cu literatură japoneză. De data asta este vorba despre Kenzaburō Ōe și al său mini roman, 17.
O carte cât palma mea. Literalmente. Și 100 de pagini în care a încăput sufletul unui adolescent. Introvertit, chinuit de furtuna de transformări emoționale și fizice specifice vârstei. Ignorat de familie și fără prieteni. Este materialul care oferă maleabilitatea perfectă pentru manipulare spre extremism.
În căutarea propriei identități, se apropie, tot din dorința de acceptare de către colegii de școală, de o grupare politică de extremă dreapta care îi validează pornirile spre violență, declanșate de conflictul adolescentin interior și de frustrările aferente. O uniformă și o doctrină îi oferă siguranța de care avea atâta nevoie.
„Mă simt de parcă am ajuns în paradis, iar trupul îmi e apărat de o armură impenetrabilă…[ ]
Trupul urât, vulnerabil, slab și moale de dinăuntru e invizibil pentru ochii celorlalți. [ ]…Nu mai îmi e rușine.[ ]…ochii celorlalți nu-mi mai provoacă răni de rușine…”
Dintr-o dată, anxietatea declanșată de efortul de a face singur alegeri și de a lua decizii este înlocuită cu o nouă libertate.
” Căci eu sunt fiul Dreptei. Sunt fiul Majestății Sale Împăratul „.
Scutit de orice posibilă vină pentru că în mintea lui e un erou, devine mai feroce decât ceilalți ” sunt un Seventeen mai de dreapta decât toți ceilalți.[] …sunt singurul Seventeen fericit care îl vede pe Împărat strălucitor…întrupându-se din bezna acestei nopți sumbre și intense, pline de insulte, de urlete și de țipete de durere și frică ”
Romanul a fost scris în 1961 și este inspirat de un caz real, acela al activistului ultranaționalist de extremă dreapta, Yamaguchi Otoya care în 1960 l-a asasinat pe liderul Partidului Socialist Japonez și care după câteva săptămâni în închisoare s-a sinucis.
Narațiunea este concepută ca o confesiune, sunt doar câteva dialoguri. Personajul principal nu are un nume. Se autointitulează Seventeen după numele unei reviste americane pentru adolescenți. Nici nu era nevoie de un nume pentru că descrierea radicalizării se putea asocia cu orice naționalitate sau epocă istorică. Oricând și oriunde în lume fragilitatea emoțională a unor copii poate duce la folosirea lor în slujba răului. De fapt la transformarea lor în victime, prin dirijarea către un scop greșit cu toate consecințele care decurg de aici.
Din punctul meu de vedere, o carte semnal de alarmă. Oricând, oriunde se poate întampla, mai ales cu cei mai vulnerabili – copiii.
