Armonie de culori rebele
Dragi cititori ai ziarului „Vocea românului”, oameni buni, cunosc o poetă, care nu se decide dacă merită să publice un volum, sau nu. Modestie sau neîncredere!
Ne vom edifica. Forța sa lirică este evidentă. Capacitatea de a utiliza cu eleganță cuvintele limbii române este exersată în timp. Fraza șlefuită, ritmul, rima, toate trădează obișnuința de a scrie. Cu toate acestea, are impresia că toți din preajmă sunt buni și foarte buni, mult deasupra talentului său. Elena Ciaușu scrie, pentru că nu poate altfel! Cuvintele se adună singure în vers. Versurile, petale- stea înlănțuite, fac zid de cetate, în jurul inimii.
Scrie despre flori, păsări, primăvară, bucurie, tristețe, întâlniri, despărțiri, cer, nori, chemări și așteptări. De fapt, scrie despre iubire! În spirit romantic, „el și ea”, în spirit filozofic, „eu și universul”.
Citesc ce scrie doamna Elena Ciaușu de vreo doua luni. Versifică fără efort. Gândire limpede, transpusă liric!
„Armonie de culori rebele” este un vers admirabil din poemul „Primavara”, scris în stil clasic. Invocă abundența cromatică și accentuează sentimentul de plenitudine indus de anotimp. Totuși, singura culoare care apare în text este roșu: „am să te-mbrac în purpură brodată”. Purpura (culoare purtată de împărații romani și bizantini, interzisă oamenilor de rând, prețioasă, greu de obținut) a fost, o vreme, culoarea cortinei de catifea, cu motive geometrice, aurii, a teatrelor din perioada interbelică. Un poem care lasă loc de manifestare gândurilor cititorului:
Primăvara
A-nmugurit sub ochiul meu caisul
Și irisul mi l-a deschis, se vede,
Privirea-mi freamătă, nu pierde
Culoarea ce-mi inundă cu petale scrisul.
A-nmugurit sub ochiul meu și mărul
Atâta feerie de culori tresaltă
Tu, inimă, chiar de ai fi de piatră
Te-ai sfărâma să afli adevărul.
A-nmugurit și zarzărul, e-n floare,
Atâta armonie de culori rebele!
Hai, inimă, mă plimbă printre ele!
Am să-ți rămân cu vara mea datoare.
Când voi veni să te acopăr toată
Cu raza soarelui, pe cer dogoritoare,
În glasuirea unei păsări calătoare
Am să te-mbrac în purpură brodată!
Tema iubirii este abordată oarecum abrupt: versul e clasic, descrierea sentimentului, abstractă. Pierderea visului devine durere fizică. Repetiția („am tot scris despre iubire”) sugerează renunțare.
Finalul, însă, este în notă optimistă: omul rămâne dator iubirii. Poemul e amplu. Am selectat pentru dumneavoastră trei strofe:
Despre iubire
Am tot scris despre iubire
Până mi s-a tocit scrisul,
Îmi ieșea din mâini sudoare
Iar prin ochi îmi curgea visul.
…………………………………….
Am tot scris despre iubire
Până am rămas flămândă,
Iar de atâta dor și jale
Mâna-mi era tremurândă.
……………………………………..
Când prin inima deschisă
Ca un cânt duios de floare
Mi-a alunecat tot visul
Am rămas, ție, datoare.
Ați gândit vreodată ca iubirea înseamnă „a dărui” și atât? Fără să aștepți vreo răsplată, fără să negociezi? Atitudinea poetei este model de sinceritate. Totuși, ar dori ca persoana iubită să-i dea doar „timp” din timpul primit, ca o restituire necesară, unamin acceptată:
Promisiune
Eu am trecut, odată, să îți aduc mușcate
Și câte-o zi din anotimpurile toate.
Chiar am promis atunci c-am să mai vin
Să fur o părticică din timpul tău senin.
Am să-ți aduc trei fructe de căpșun,
Și-o cană de cireșe, dar am uitat să-ți spun
Că voi aduce piersici și mure, într-o zi
Voi inventa eu fructe, de nu s-or mai găsi!
Ultimul poem ales pentru o primă lectură se numește „Roza petală”. Ar putea fi o întâlnire cu propria tinerețe? O întâlnire cu iubirea? Cu idealul? O introspecție relevată liric, în care nostalgia străbate ca o adiere cuvine, gânduri, talpi, mâini, ochi:
Ne mai întâlnim prin amintiri, uneori,
Tu, roză petală, când vântul adie,
Eu, tot mai albită, de triste ninsori,
Ce curg delicat, vrând să mă-reînvie.
Mai vorbim, hoinărim printre flori,
Umblăm desculțe, cu talpă de rouă,
Prin iriși ne curge-un buchet de culori
Cuvintele spun c-am crescut amândouă.
Ne mai căutăm din priviri, uneori,
Oare cine pe cine mai răscolește?
Mâinile întrepătrunse, arcuș de viori
Ne ard, dar căldura din ele pălește.
Toate se ‘ntâmplă când ne întâlnim,
Tot mai rar și mai rar, dar încă e bine!
Cât roza petală, Iubirea, în mii de culori,
Se așează, o clipă, în suflet la mine.
