Eroii din umbră ai Marii Uniri

”Măriile Voastre, nici noi nu suntem ca vitele, cum credeți, ci avem Biserica noastră.” (Călugărul Sofronie de la Cioara, mai 1760)

Marea Unire a fost expresia și încununarea unei acțiuni istorice continue, rezultatul unei lungi activități politice, organizatorice, culturale și informative, duse de intelectualitatea și bughezia română din Transilvania și Banat și susținută, în forme multiple, de organizațiile naționaliste din Vechiul Regat.

Legăturile cu românii din Transilvania și Banat au cunoscut, astfel, cele mai diverse forme, grație unui program gândit și pus în aplicare pe ambii versanți ai munților încă de pe timpul prieteniei dintre Ion C. Brătianu și mitropolitul Andrei al Românilor (Anastasiu, ”Andrei” Șaguna), legătură secretă continuată de înțelegerea dintre Ionel Brătianu și mitropolitul Miron Cristea (Ilie Cristea, din Toplița Română), cel care și-a dat doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă teză despre Opera poetică a lui Mihai Eminescu, publicată în limba maghiară.

Partidul Național al Românilor din Ungaria și Transilvania, care a apărut în 1881, în urma deciziei de unire a Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria (cu sediul la Timișoara) cu Partidul Național Român (de la Sibiu), a fost înființat, sprijinit politic și finanțat în ideea acțiunii sale ca aripă transilvăneană a mișcării naționale generale a românilor și, în particular, ca aripă ardeleană a PNL, atât I.C. Brătianu, cât și Ionel Brătianu conducând activitățile naționaliste din Transilvania, cu sprijinul Guvernului, al Serviciului Secret și al Băncii Naționale.

PNL acționa de fiecare dată când venea la putere, iar Partidul Conservator, ”fidel” orientării sale progermane, fie nu intervenea, fie se prefăcea că nu vede noile activări financiare, logistice și informaționale ale adversarilor politici. Iar Banca Națională, aflată sub control liberal, asigura continuitatea implicării în mișcarea naționalistă ardeleană, indiferent cine guverna la București.

Octavian Goga și I. Tăzlăoanu, scoteau, nici mai mult nici mai puțin decât chiar în inima Ungariei, la Budapesta, publicația Luceafărul, ”spunând îndrăzneț ce simte și vrea un neam întreg”, Ion Agârbiceanu milita pe față pentru națiunea română, iar la Blaj, preotul catolic Augustin Bunea se împotrivea proiectului de lege prin care se intenționa, la un moment dat, interzicerea limbii române: ”Cereți-ne sângele, cereți-ne averea și le dăm dar, când ne cereți sufletul, atunci avem și noi un cuvânt. Poporul român își are religia sa, limba sa, cultura și literatura sa, are poeți celebri, cunoscuți în Europa întreagă și traduși în limba maghiară. […] Proiectul limbii este un adevărat atentat contra existenței poporului român și a Bisericilor sale.”

Unul dintre evenimentele mai puțin cunoscute și, mai ales, recunoscute, ale Marii Uniri a rămas implicarea socialistului Ioan Flueraș (de meserie rotar), membru în fracțiunea română a Partidului Social Democrat din Ungaria, în organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia.

Mai precis, la 29 octombrie 1919, ca urmare a declarației de la Iași a Comitetului Național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, care marca inaugurarea luptei deschise pentru reîntoarcerea Transilvaniei la Patria Mamă pe cale militară, Ioan Fluieraș, împreună cu socialiștii români de la Budapesta, au luat inițiativa contactării fruntașilor Partidului Național Român, forțând o întâlnire cu aceștia, la hotelul Cornul Vânătorilor, din capitala Ungariei, și atrăgându-le atenția că la Budapesta va izbucni revoluția bolșevică (ei fiind, de altfel, cei mai în măsură să cunoască pregătirile revoltei). Și tot ei au propus înființarea unui Consiliu Național al Românilor, care să preia conducerea teritoriilor locuite de români.

Astfel încât Consiliul Național Român s-a înființat la inițiativa socialiștilor, la Budapesta, în holul unui hotel. Iar acesta a cerut autorităților maghiare aprobarea de a organiza gărzi naționale românești pentru păstrarea ordinii în Transilvania, precum și înlocuirea prefecților cu români, maghiarii opunându-se, desigur, unor asemenea idei.

”Această atitudine m-a determinat pe mine, povestește mai departe Ioan Fluieraș, să propun, în prima ședință a Consiliului Național, în numele Partidului Social Democrat Român, convocarea unei Mari Adunări Naționale, pentru a consulta întreg poporul român asupra viitorului său. Propunerea mea a fost primită cu unanimitate și astfel, la 1 decembrie 1918, a avut loc Marea Adunare de la Alba Iulia, care a votat Unirea și a ales, în locul Consiliului Național, un Sfat Național, de 150 de persoane.”

Așadar, cel care a cerut formarea unui Executiv ce a primit ulterior denumirea de Consiliu Dirigent a fost, în realitate, Partidul Social Democrat, rolul lui Iuliu Maniu începând să figureze în istoria Marii Uniri doar după numirea sa în fruntea acestuia și după ce mitropolitul Nicolae Bălan a trecut munții la Iași, cerând oficial intrarea trupelor române în Transilvania.

Însă, nu trebuie să ocolim realitatea. La 1 decembrie 1918, Armata Română trecuse deja munții și ocupa din ordin pozițiile strategice ale Transilvaniei.

Mai mult decât atât, Serviciul de Informațiuni și propagandă politică al Marelui Cartier General, de sub conducerea transilvăneanului Octavian Tăzlăuanu, activase întreaga sa rețea din Ardeal și trecuse la acțiuni de organizare a gărzilor naționale românești, aruncându-le în lupta cu grupările paramilitare și bolșevice maghiare și asigurând, astfel, operațiunea tactică de curățire a terenului în fața trupelor de linie române, activitatea informativă, precum și eliminarea fizică a unor inamici, oamenii cheie ai acestei acțiuni fiind Octavian Tăslăuanu, secondat de locotenentul Ion Agârbiceanu și sublocotenentul aviator Aurel Esca.

Tot în Transilvania acționa Secția Militară Secretă a Armatei Române, un serviciu special compus din 3 membri interni și 41 de colaboratori organizați în rețele operative, care a avut un rol fascinant în pregătirea Marii Uniri: spionaj și culegerea de informații politice (șef era medicul Carol I. Sotel, de origine evreiască), informații cu caracter militar (șef era col. Emilian Savu), propagandă în favoarea Unirii (șef era inginerul de origine maghiară Gheorghe Chelemen), infiltrare și acțiune în mișcarea muncitoarească din Transilvania (șef era preotul militar Iuliu Florian).

Existența Secției Militare Secrete a fost dezvăluită de Aurel Gociman, în 1934: ”Membrii acestei organizații au dat dovadă de un curaj și o disciplină extraordinară, și de numele lor sunt legate multe acte de eroism românesc, înainte și după intrarea armatei române. Amintim câteva: au demontat 16 tunuri ungurești din Cetățuia Clujului, cu care secuii vroiau să iasă în întâmpinarea Armatei Române, la Dej au demontat 6 tunuri, au cutreierat tranșeele secuiești făcând rapoarte și spionaj, au adus documente secrete de la Budapesta, au reușit să pună mâna pe arhivele profesorului Apathi, au scăpat pe mulți români condamnați la moarte în Ungaria, au furnizat acte de mare preț pentru interesele românești, au prins spioni unguri, au confiscat multe milioane de coroane transmise de la Budapesta ungurilor din Ardeal, au înființat gărzi naționale la sate și consilii, au construit linii telegrafice secrete, prinzând ordinele ce s-au dat de la Budapesta gărzilor ungurești din Ardeal etc.”

Așadar, românii din Transilvania nu au fost lăsați nici pe departe singuri. Faptul că acești eroi din umbră ai Marii Uniri au rămas cvasi-necunoscuți, pentru a nu știrbi cu nimic meritele liderilor politici ai Unirii, nu trebuie nici să permită atribuirea unei glorii exagerate acestora din urmă.

Știm astăzi că, în urma consfătuirii care a avut loc la Iași în 5/18 noiembrie 1918, între mitropolitul Nicolae Bălan, generalul Coandă, generalul Prezan și Ionel Brătianu, s-a decis grăbirea pătrunderii trupelor Armatei României în Transilvania (la acea dată se aflau la Vatra Dornei), pentru a zdrobi acțiunea detașamentelor bolșevice. Totodată, a fost decisă forma de reîntregire a României prin renunțarea la o revoltă generală a românilor și acceptarea înlocuirii acesteia cu o mare adunare.

Cei care vor străluci la Alba Iulia vor fi Vasile Goldiș și Miron Cristea.

Ca moment emoționant în toată agitația politică din jurul acestui eveniment, rămâne pagina de mare sensibilitate trimisă de Regina Maria lui Gheorghe Pop de Băsești: ”Ziua măreață a împlinirii visului nostru a sosit și este o zi de biruință, ziua când îmi împreun mâinile și aduc mulțumirile mele Domnului. Binecuvântat fie ceasul în care trimit această veste Ardealului. Aștept ziua cea mare, când voi veni la voi să văd falnicii voștri munți, izvoarele, câmpiile și căminurile voastre. Acum atâția sunt copiii mei, că mi-i inima plină de nerăbdare să mi-i strâng la piept. ”

Delegația Marelui Sfat Național, care a înmânat Regelui Ferdinand actul Unirii, a fost compusă din Miron Cristea, Iuliu Hossu, Al Vaida Voevod și Vasile Goldiș.

Este evident, așadar, că Marea Unire a fost o acțiune complexă a tuturor românilor plasați în diferite funcții și evenimente, de la Iași (Moldova), la București (Muntenia), la Arad (Banat), până la Alba Iulia (Transilvania).

Ceea ce dă un conținut real și deplin afirmației că Marea Unire a fost rezultatul râvnei ardente a întregului popor român, condus de liderii săi aflați în toate provinciile țării.

De altfel, nici decizia de intrare în război de partea Antantei, nici singurele bătălii ofensive, victorioase, ale acesteia pe întreg parcursul anului 1917, anume cele de la Mărăști și Oituz, și nici marea înfruntare de la Mărășești, de care a depins însăși soarta poporului român, nu ar fi fost posibile fără conștiința unității spirituale a neamului românesc cultivată de-a lungul veacurilor de Biserica Ortodoxă Română.

Prezenți chiar și în acele cumplite momente, în primele linii ale frontului, preoții români n-au pregetat să cultive, în sufletele simple ale ostașilor țărani, conștiința trează că au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă și aceeași credință creștină cu frații lor de dincolo de Carpați.

Mitropoliile Țării Românești și Moldovei fuseseră dintotdeauna în legături strânse cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărților bisericești, ajutorarea frățească în timp de prigoană, corespondența dintre ierarhi, contactele personale dintre preoți (dar și dintre oamenii de rând, călugări și credincioși pelerini) fiind intens practicate de o parte și de alta a munților, după cum tot Biserica s-a îngrijit permanent de tipărirea cărților bisericești în limba română pentru întreaga seminție românească, a cărților de slujbă și de învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, care au circulat în toate provinciile românești, afirmând, adesea, în predosloviile acestora unitatea națională și bisericească a tuturor românilor.[^1]

Totodată, așa cum scrie părintele Stăniloae, ”ar trebui volume pentru descrierea persecuțiilor neîntrerupte suportate de poporul român din Transilvania pentru voința lui de a rămâne în Biserica Ortodoxă”.

”Toate neamurile își au legea lor și trăiesc în pace în legea lor… iar noi suntem prigoniți neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne dați pace ca să ne odihnim? […] Prea de-ajuns ne-am rugat cu toată cuviința și n-am primit niciun răspuns… Măriile Voastre, nici noi nu suntem ca vitele, cum credeți, ci avem Biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite ca să rămână goale, și nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo și să nu rămână goale.” – avea să scrie, în mai 1760, într-un memoriu adus de o delegație de țărani Congregației nobililor din județul Hunedoara, Călugărul Sofronie de la Cioara, eliberat din temnița de la Bobâlna de o ceată de țărani români conduși de protopopul din Săliște și refugiat, ulterior, printre moții din Zărand.[^2]

Războiul pentru Reîntregire a avut loc sub semnul pandemiei de gripă spaniolă, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia desfășurându-se chiar sub al cel mai sever val al acesteia.

Astfel, România acelei perioade s-a confruntat, concomitent, nu doar cu tifosul exantematic, holera și febra tifoidă, ci și cu un virus care a ucis, numai în 1918, 3,3% din populația globului.

Ceea ce nu i-a împiedicat pe înaintașii noștri să sărbătorească România Mare și victoria într-un război în care au pierit 535.706 români, adică aproximativ 10% din populația țării.

Istoricul Tudor Roșu, de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia a realizat o cercetare cu privire la modul în care gripa spaniolă a afectat evenimentul de la 1 decembrie 1918. Conform d-sale, ”Luna octombrie 1918 a reprezentat, la nivel mondial, climaxul pandemiei, ”luna de groază”, boala manifestându-se puternic și în tot spațiul românesc.

Cu toate acestea, octogenarul Gheorghe Pop de Băsești n-a pregetat să pornească spre Alba Iulia, așa ”muncit de febră” cum se afla și, deși doborât ulterior la pat din pricina oboselii drumului, a izbutit până în cele din urmă să se ridice și să prezideze Marea Adunare Națională, binecuvântându-i ”rostul fericit.”

Ștefan Cicio Pop, președintele Consiliului Național Român, era de asemenea bolnav, medicul îi interzisese să părăsească patul, dar vocea Albei Iulia a fost, și în cazul său, mai puternică.

”Chiar și fără cei blocați la pat”, scrie Tudor Roșu, ”Adunarea Națională de la Alba Iulia s-a ținut și a avut participanți chiar mai numeroși decât era estimat, cel puțin 120 000. Pe câmpul lui Horea, unde a stat mulțimea, au funcționat pe parcursul Adunării trei sau patru puncte sanitare, organizate de medicii orașului.”[^3]

Astăzi, la doar puțin mai mult de un secol, niște guvernanți stăpâniți de sindromul HYBRIS, adică de nesăbuință, stupiditate, pripeală, și persistență perversă, ne-au luat toate drepturile, pângărindu-ne credința și întrerupând slujbele religioase cu comandouri de jandarmi, toate astea, spun ei, pentru a ne feri de o viroză ale cărei victime, oricum ar fi ele numărate, nu depășesc 0, 05 % din populația țării…

pt. conf. Nedeea Burcă

Bibliografie: Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, vol 2; Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezbinare a poporului român, București, 1973.