Regula e bine știută de toată lumea: când nu reușești să-ți atingi țintele propuse, schimbi caii de curse! Se procedează astfel pretutindeni – și în sport și în concursuri de prestigiu, nu te ambalezi cu aceiași actori, obosiți, poate epuizați, incapabili să mai privească plini de speranță viitorul. Tot așa cum, la schimbarea garniturilor, nu procedezi cu ochii închiși, eliminând fără discernământ și pe cei cu adevărat terminați și pe cei care n-au altă vină decât aceea de a fi tras la șaibă cu performerii de ieri, fără a te mai obosi să separi binele de rău.

Trecutul duce cu sine vina neîmplinirilor, dar implică în trăirile sale atâtea și atâtea acumulări de valoare. Nu e păcat să dai deoparte  tot ce ai pe masă numai pentru vina de a fi existat înainte de era noastră? La fel de important îndemnul celor care consideră că a pleca la drum nu e bine deloc să  abandonezi moștenirea trecutului. Realitatea este că orice ecuație își are proprii parametri și când te-ai hotărât să iei taurul de coarne, te întrebi, cu ochii pe  planșeta pe care urmează să apară autostrăzile de mâine, asociate cu poduri suspendate ajutătoare, cu șosele de centură, cu sisteme de pârghii și scripeți abia inventate, calculezi la rece ce păstrezi, ce arunci peste bord, cum îmbini deja știutul, dacă mai este ceva din această categorie, determinat fără răbufniri subiective și fără porniri pătimașe, cu noutățile în stare să genereze valoare, valoare adăugată, profit consistent.

Am trecut printr-o etapă dureroasă la nivel istoric. Statutul impus României după cel de-Al Doilea Război Mondial a favorizat evoluții de nimeni intuite în plan apropiat și cu atât mai puțin pe termen mediu și lung. Asta nu înseamnă că de la un moment dat n-am reușit să înțelegem pe ce lume trăim și în contextul unor circumstanțe favorabile – pe care ni le-am confecționat singuri, apelând  la factori „de bine”, dar prin munca noastră, cu banii noștri, prin renunțări impuse, dar folositoare în ultimă instanță, am izbutit câte ceva. Nu e cazul să provocăm exclamații vinovate, dar nici să ne facem că am huzurit vreme de decenii, fără a pune nici măcar din distracție mâna pe sapă. Secvențele cu „Siberia”, locul unde nu se întâmplă nimic rămâne o metaforă grăbită, capabilă să anihileze niște realități, care ne implică. Știm și de unde vine năduful negaționist la scară globală: de la multele, e adevărat, prea multele blocaje în viața noastră impuse de sistemul politic importat cu ochii închiși. Dar paharul poate fi văzut dinspre ambii versanți: Neajunsurile – reale, catastrofale în anumite privințe – nu interzice ab initio – să vezi și să evaluezi și partea plină a paharului. Atât cât este și fără pretenția naivă de a acoperi prin nuanțe trandafirii anotimpurile întunecate ,indiferent cum s-ar numi ele.

Pe scurt, aș ține să nu creadă cineva că mă încălzește trompeta pionerească de altădată, care vestea doar că „s-a aprins lumină-n sat”, după un model promovat de alții „Ară plugul sus pe coastă / plug cu patru boi / Nicio viață nu-i frumoasă ca în sat la noi…”. E drept, sate frumoase au existat dintotdeauna pe pământ românesc. Dar câte erau cele cu case din chirpici și pământ pe jos, cu acoperiș din glugi de coceni și cu vacile nelăsate să-și vadă de viței și de laptele așteptat de ei ori de stăpânii din ogradă, erau puse la jug, pentru a suplini absența animalelor de tracțiune în destule zone ale țării. Or, dacă tot e să privim și spre partea plină a paharului, nu cred că putem fi contraziși arătând cu degetul și alte realități ale acelor ani: electrificarea țării, industrializarea României așa cum nu visasem vreodată, modernizarea unor părți din agricultură, dezvoltarea relațiilor externe la nivele niciodată atinse. Cât privește industria extractivă, se cuvine văzute dacă nu împlinirile reușite în planul valorificării bogățiilor solului și subsolului, se cade să inventariem consecințele dezastruoase în plan economic și social generate de măsuri neinspirate, nemotivate și plătite din greu.

N-am știut ce avem de făcut atunci, când ce era al nostru trebuia regândit ca destinație și metode  de integrare în cotidian, în perspectiva creată prin întoarcerea către un stat de drept, democratic, cu libertăți redobândite. Numai că trebuie ajuns undeva, în altă parte decât suntem azi, pornind de la puținătatea mijloacelor rămase în mâna noastră, asigurând coerență, dacă se poate dinamism, dar dincolo de orice, rezultate pe măsura așteptărilor. Ne vrem ca în Occident, dar gândim și muncim ca în Estul european, măcinat de contradicții, tighelit de contradicții practice, creator de inegalități. S-a trecut la privatizare într-o veselie și s-a procedat inconștient la dezagregarea proprietății de stat, privită ca o pacoste, inventându-se un drum încărcat de pericole spre economia de piață plătind un bilet de transfer plin de ghinioane și imense prejudicii. Trebuie, spuneam, să ajungem undeva. Problema e: cum?

Suntem în alt punct geografic al despărțirii noastre de trecut, când continuăm să răscolim, cu mâna streașină la ochi, spațiul aflat în fața ochilor. Ne lipsesc instrumente de măsură și control fără de care orice pas înainte poate echivala cu un pas înapoi. Putem fi de acord cu cei care nu cred că ziua noastră de mâine poate fi abordată cu ochii închiși și cu ținte imprecis definite. Rețin ce spune un foarte credibil om de opinie, cu multă carte și cu ceva experiență politică la activ. L-am numit pe profesorul universitar Mircea Coșea, în ale cărui reflecții m-am obișnuit să cred. Iată ce spune domnia sa când vine vorba despre ce e de făcut cu ochii spre ziua de mâine: Domnul Coșea nu se sfiește să privească nemilos radiografia ce operează  în arhitectura economiei românești de azi și spune cu voce tare: avem o economie manufacturieră, cu subantreprize  față de marile firme, în incapacitate de a-și valorifica resursele, de la minerale la inteligență. O economie la un nivel  destul de subdezvoltat din punct de vedere al locului în cultura europeană. Cu alte cuvinte, dacă ne raportăm la parametrii europeni, România este o țară subdezvoltată. Vine întrebarea: în aceste condiții, discutăm despre o relansare sau reconstrucție? Răspunsul nu este, cred, greu de bănuit. Ce înseamnă relansare? Să pornim economia de unde am lăsat-o. Profesorul Coșea este categoric: Economia noastră trebuie reconstruită, revăzută, reînțeleasă. Prin urmare: România are nevoie de o nouă economie, care să depășească incapacitatea de a trece peste nivelul mediu de producere  a valorii adăugate la nivel european.

De bună seamă, considerațiile demnitarului român își mută privirea în zona deciziei politice, acolo unde se hotărăște cu banii, câți sunt, unde se cuvine cu prioritate cheltuiți. De la primele lecții de aritmetică elementară, ținem minte ca operația de împărțire are trei componente: deîmpărțitul, împărțitorul și câtul. În mod logic pornești de la evaluarea deîmpărțitului. Următorul pas îl constituie fixarea – cât mai convenabilă – a câtului. Acolo trebuie ajuns. Prin urmare devine esențială prioritizarea, convenirea adreselor la care se consumă efortul material, uman, se are în vedere esențialul – resursele materiale ce urmează a fi antrenate. Cu alte cuvinte, se cuvin cântărite cu pricepere, la un înalt nivel de eficiență tot ce avem la îndemână. Gândit totul pe posibilitățile noastre, pe interesele noastre. Dacă vom tot continua să așteptăm să ne îngrijească tocănița de pe foc, vom constata nu e deloc greu, că tocănița de pe foc se reduce până în faza de dispariție… Vrem să mai avem ce pune pe masă? Nu avem decât, noi crescători prin tradiție de zarzavaturi să alergăm și de acum încolo în căutarea celor dispuși să ne vândă castraveți la grădinari.

Găsesc de mare actualitate aprecierile de mai sus care îndeamnă la substituiri fundamentale-nu relansare economică ci reconstrucție. Când trăpașii scoși pe pistă nu mai dovedesc, cursa trebuie continuată prin înlocuirea lor!

 

NICOLAE BUD

(n. 4 decembrie 1953 în satul Dăneștii Chioarului) este un fost deputat român în legislaturile 1992–1996 și 1996–2000, ales în județul Maramureș pe listele partidului PUNR. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1996–2000, Nicoale Bud a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Mongolia și Regatul Thailanda. În legislatura 2008–2012, Nicolae Bud a fost ales pe listele PD-L. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 2008–2012, Nicolae Bud a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Arabă Siriană, Venezuela, Estonia și Kazahstan.

sursa Wikipedia