Cu peste 40% din sufragii –victorie clară şi netă- şi un model de scrutin care avantajează partidul victorios, coaliţia de dreapta, condusă de Giorgia Meloni (45 ani) şi partidul său Fratelli d’Italia, a venit conform sondajelor premergătoare scrutinului, pe primul loc. Şocul era garantat. Dacă Giorgia Meloni devine prima femeie care accede în Palatul Chigi, sediul preşedinţiei Consiliului italian, ea devine şi o „nealiniată” consensului pro-european, în pofida deteriorării cronice a conturilor publice italiene. Va spune nu bulversării prezumate a valorilor familiale şi catolice, nu pretinselor disoluţii de identitate naţională, suveranitate, partajată între cei 27, nu va accepta valurile de imigranţi proveniţi din Africa şi Orientul Mijlociu. Fiind catolică rămâne favorabilă mariajului tradiţional şi potrivnică adopţiilor de copii de cuplurile homosexuale. Se opune de asemenea propagandei LGBT. Cu toate acestea Giorgia Meloni nu va avea mâinile libere, accedând la preşedinţia Consiliului, în fruntea unui guvern de coaliţie, în sânul căreia dreapta tradiţională va juca rolul de pivot. Realismul său geo-politic manifestat pe timpul campaniei electorale, de a susţine menţinerea Euro, Ucraina, consolidând alianţa solidă cu SUA, o fac frecventabilă. Bruxelles-ul are la îndemână planul de relansare „Next Generation EU” de 750 miliarde euro (Italiei îi este rezervat un ajutor colosal de 190 miliarde euro), şi premiza basculării în tabăra Ungariei, considerată bastionul eurofobiei ambiante este lipsită de conţinut. Italienii au trimis un mesaj clar în favoarea unui guvern de dreapta –victoria este istorică- condus de Fratelli d’Italia. „Noi vom guverna pentru toţi italienii”. Formaţia fondată în 2012, de Giorgia Meloni cu dizidenţii berlusconieni, a devansat Partidul Democrat al lui Enrico Letta (stânga) care (19,4%) n-a reuşit să suscite un vot util în faţa barajului extremei-drepta, la o participare de 64% faţă de 73,86 în 2018. Contextul e oricum neliniştitor. Într-un moment de inabilitate, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a pus preventiv benzină pe foc, anunţând italienii că pot pierde finanţarea comunitară, dacă vor alege un guvern nonconform valorilor europene. Afirmaţie imediat amendată, care a declanşat o polemică aprinsă în Italia şi nu numai. Italienii au oferit finalmente o lecţie de umilinţă, demonstrând că nici o ameninţare nu poate opri democraţia. Diabolizarea lui Giorgia Meloni nu serveşte la nimic, în acest moment. Mai clar: dacă vrea să apere cu succes agenda sa în faţa partenerilor europeni are nevoie de un guvern stabil în sânul căruia conservatorii de la Forza Italia pledează pentru realism. Datoria publică a Italiei atinge deja 150% din PIB. O dezavantajează coabitarea cu Lega, lui Matteo Salvini, care revendică postul de ministru de Interne pe care l-a mai deţinut, ceea ce ar putea deschide porţile unei crize majore cu Bruxelles-ul. Agenda ei este ultraconservatoare şi naţionalistă. L-a susţinut pe Viktor Orban când acesta a afirmat că rezistă la ingerinţele comunitare în politica naţională ungară, în particular în chestiunea referitoare la independenţa justiţiei. Nu va putea guverna ca Viktor Orban fiindcă are o coaliţie. În plus justiţia, media, mediul de afaceri sunt mult, incomparabil mai solide ca în Ungaria. Italia nu este Ungaria, este o ţară fondatoare a UE, a treia economie europeană. Despre legătura cu fascismul, mai degrabă se exagerează: ca multe alte ideologii, fascismul este constant redefinit şi reinterpretat. Dar elementele fondatoare ale tendinţelor fasciste –influenţa crescândă a anteprizelor şi oligarhilor, cenzura media, represiunea împotriva dizidenţilor, importanţa acordată militarismului şi simbolurilor naţionale- rămân desuete. Pe de altă parte este şi prematur să enunţăm, atât rezerve cât şi optimism, în privinţa guvernului de la Roma, la această oră încă necunoscut.
Un articol de Mircea Cantar
