Chiar dacă înfățișarea simplă a cifrelor arată că intervalul de timp 1920-1938 se întinde pe mai puțin de două decenii, așa zisa ”perioada interbelică” a ocupat mereu o importanță sporită în memoria colectivă românească, fiind considerată drept o adevărată ”epocă de aur”, în decursul căreia România ar fi atins un vârf al dezvoltării sale economice și culturale.

Realitatea frustră a României interbelice a fost însă aceea a unui sistem administrativ clientelar, condus de un grup restrâns de oameni, constituiți în camarilă, în fruntea căruia se afla un cap al statului, Carol al II-lea, care nu doar că avea probleme serioase de legitimitate ci, în plus, instaurase un regim care se îndepărta progresiv de de sistemul democratic. Iar corpul partinic al țării se constituise, deja, într-o adevărată oligarhie politică.

Oligarhia politică apare atunci când instituțiile fundamentale ale statului – Parlamentul, Guvernul și Justiția – sunt rezervate unui grup constant de indivizi care, în ciuda așezării lor în partide cu denumiri diverse, urmărește obținerea și deținerea Puterii doar în scopuri și interese proprii. Astfel, întemeiate pe un asemenea eșafodaj limitat, ideologiiile, doctrinele politice sau programele partidelor se fluidizează, nu mai cunosc diferențe de fond, sau devin doar sloganuri propagandistice, menite să mascheze adevăratele intenții ale celor de la putere.

Orașele și satele României interbelice erau, practic, devastate de abuzuri de tot felul, precum și de valurile electorale, falsificarea rezultatelor fiind nu doar mereu identificată și reclamată, dar uneori chiar recunoscută ca atare.

S-a scris îndelung despre marele salt economic făcut de România sub domnia lui Carol al II-lea. A existat, fără îndoială, o creștere accelerată a producției industriale, dar în mic, de la subdezvoltare, la un nivel de dezvoltare mediu.

Dispariția nefirească a lui Ionel și Vintilă Brătianu, precum și venirea la putere prin șantaj internațional a țărăniștilor, au compromis aplicarea principiului ”prin noi înșine”, destinat unei creșteri decisive a economiei naționale și, în scurtă vreme, România a intrat în faza critică a capitalismului financiar, devenind dependentă, în totalitate, de împrumuturi externe masive, necesare stabilizării monedei, stăpânirii inflației și consumului intern. Iar Banca Națională a României supraviețuia numai prin susținerea băncilor de emisiune europene, care o ajutau dar, bineînțeles, o și controlau. Astfel, chiar dacă, așa cum arăta Mihail Manoilescu, România birocratică și bugetară făcuse un salt imens în timp, prin etapele capitalismului, consumându-le rapid, nemestecate, țara se afla pe pragul unei rușinoase capitulări în fața capitalului internațional.

Reluând, în materia raporturilor cu capitalul străin, metoda camarilei corupte din jurul lui Alexandru Ioan Cuza, noua camarilă regală din jurul lui Carol al II-lea ”vămuia” orice investiție majoră în România.

Așa stând lucrurile, parte din sumele plătite pentru exploatarea de către străini a monopolurilor statului se ducea la consumul intern din acel domeniu, inclusiv la construcția de sedii, o altă parte intra în conturile personale ale camarilei și ale Regelui, iar altă parte era destinată propagandei, cultului personalității și filantropiei culturale, aceasta din urmă utilizată ca o acoperire a actelor de corupție. Procente mai mici sau mai mari ale fiecărei tranzacții ilegale erau dirijate către programele culturale, iar afacerile murdare se transformau, cât ai clipi, în generoase sponsorizări.

Pe de altă parte, spectaculoasa explozie a culturii române din perioada interbelică, a avut, dincolo de aspectul său exuberant, și rolul propagandistic de a crea impresia că finanțarea ei provine din mersul excelent al economiei românești.

Fundația culturală a lui Carol al II-lea era, în realitate, o instituție de spălare a banilor murdari. Ea sprijinea marile valori, lansa și mediocrități, făcându-le foarte populare dar, în același timp, le cumpăra și le exploata în scopuri propagandistice.

Burghezia țării, compusă din mari industriași, mari comercianți, bancheri, mari proprietari agricoli, ingineri particulari, economiști particulari și rentieri reprezenta doar 0,12% din populația României, cifră simplă și dezarmantă care arată clar nivelul de trai al imensei majorități a românilor într-un stat care doar mimează capitalismul. Iar din acest stupefiant 0,12%, aproape jumătate era compusă din marii proprietari de pământ.

Saltul economic al țării a fost vizibil sub regimurile liberale. Mai întâi a existat scurta perioadă postbelică în care a funcționat principiul ”prin noi înșine”, și care a scos România din criza economică. A urmat colapsul de sub guvernarea țărănistă, accentuat de efectele crizei mondiale.

Unul dintre economiștii valoroși care au atras atenția asupra dezvoltării nesănătoase a capitalismului în România a fost Virgil Madgearu, opera lui economică constituindu-se, de fapt, într-un prim semnal de alarmă, profesionist, vizavi de iminența prăbușirii economiei românești sub greutatea structurii defectuoase a statului și a incapacității acestuia de a răspunde marilor agresiuni externe.

Soluția lui Madgearu era aceea a statului agrarian. În viziunea lui, România ar fi trebuit să aplice un socialism prudent, controlat, însă, de un sistem democratic capabil să împiedice alunecarea economiei înspre comunism.

În contrapartidă, Mihail Manoilescu prezenta o viziune de dreapta, naționalistă, dar cu interes pentru dezvoltarea industrială, capitalistă a statului. El considera că România nu trebuie să abandoneze planul dezvoltării economice, într-un raport echilibrat între industrie și agricultură, țara având potențial și, în plus, o perspectivă favorabilă, prin exemplul evoluției industriale rapide demonstrate de Italia și Germania acelei perioade.

Teoretic, Manoilescu a constatat două slăbiciuni majore ale statului român: o Românie Mare inconsistentă și o Românie Mare ieftină.

În opinia lui Manoilescu, România Mare era o construcție politică, diplomatică, recunoscută internațional, ajunsă la dimensiunile ei teritoriale firești. Ea trebuia organizată economic și administrativ ca un stat viabil. ”Închizând definitiv ciclul revoluțiilor pentru formă și al revoluțiilor pentru drepturi”, scria el, ”neamul nostru va face saltul cel mai mare din istoria lui în ziua când își va încorda puterile ca să atingă idealul calității”.

Din punct de vedere economic România era – credea el – în primul rând țara muncii ieftine, țara materiilor prime ieftine, țara combustibilului ieftin, țara transportului ieftin, pe scurt, România ieftină, țara care își vinde ieftin resursele naturale, consumă mai mult decât produce și, mai ales, consumă aproape exclusiv din vânzarea resurselor naturale. În plus, ca urmare a politicii iresponsabile a guvernărilor țărăniste, capitalul, care ar fi trebuit să producă dezvoltarea economică a statului, se află în mâna străinilor.

În fața acestei realități economice anormale, care marca dependența totală a României interbelice de marile cercuri financiare, Mihail Manoilescu vedea soluția în naționalizarea capitalului din România.

Pornind de la constatarea că ”străinii sunt cu profitul, iar românii cu impozitele”, Manoilescu descria România ca fiind o țară cu un mare potențial agricol, în care industria menită să modernizeze și să sprijine agricultura, prin contribuția sa sporită la venitul național, se afla în mâinile străinilor, care transferau peste graniță toate beneficiile obținute, astfel încât investițiile continuau să rămână în obligația bugetului.

Adevărul este că un proces sănătos al dezvoltării economice capitaliste a României Mari nu putea fi condus decât de o elită politică și intelectuală puternică. Marile nume politice ale perioadei interbelice sunt, însă, foarte puține: Ionel Brătianu – mort în 1927; I.G. Duca – asasinat în 1933; Iuliu Maniu, în eternă opoziție sterilă și mai degrabă distructivă; Averescu – consumat; Iorga – compromis; Titulescu – numai în străinătate. Au mai rămas, ca amintire, doi polițiști, oameni de casă ai Regelui corupt: Gheorghe Tătărescu și Armand Călinescu.

Doar intelectulitatea românească a reușit performanța remarcabilă de a crea o elită culturală. A fost o perioadă în care românii au excelat în filozofie, artă, literatură, științe exacte. Elita culturală, aproape în întregime naționalistă, era însă dominată, în primul rând numeric, de o uriașă pătură mijlocie de o mediocritate agresivă, dedicată insistent dependenței bugetare.

Îndreptându-se vertiginos spre un colaps economic și politic, România va cunoaște prima dictatură în 1938. Originea ei politică se află în lovitura de stat din 1930, care a permis concentrarea puterii la vârf, favorizând regimul autoritar al lui Carol a lII-lea și ușurând activitatea ocultă a camarilei.

Va urma

Citește și Camarila lui Carol al II-lea. Goana pe marginea prăpastiei (XV)

Bibliografie: Alex Mihai Stoenescu, Istoria Loviturilor de Stat, vol3.