Așa cum am văzut în episoadele trecute, motivul principal al fugii lui Carol în străinătate a fost descoperirea scandalului Armstrong-Fokker, fapt confirmat astăzi de surse care au avut acces la documente ale Ministerului de Externe al Germaniei.

Nucleul prim al ceea ce avea să devină viitoarea camarilă regală s-a constituit încă din vremea exilului parizian. Aflând că unii ofițeri români aflați la studii în Franța sunt carliști și că un anume Teodoru a devenit secretar al lui Carol Caraiman, I. G. Duca a ordonat o anchetă discretă, urmată de chemarea în țară a vinovatului. Acesta l-a lăsat provizoriu în loc pe cumnatul său, Puiu Dumitrescu.

Zvelt de talie și mai mult simpatic la prima vedere, familiar și spurcat la gură” după cum îl descria Constantin Argetioanu, ”odios la a doua, analfabet , dar inteligent, sau, mai bine zis, deștept și șiret, fără niciun scrupul, gata să facă orice pentru parale”, acesta ”devenise indispensabil Regelui, ca o găleată pentru lături.”

Puiu Dumitrescu a intrat rapid într-o relație intimă cu Lupeasca, prin a cărei intervenție a rămas secretar particular al fostului prinț moștenitor.

Victimă a unor tulburări de comportament care se vor accentua în jurul vârstei de 35-36 de ani, dar extrem de dotat cu inteligență speculativă, Carol se va înscrie în acest triunghi cu o contribuție distinctă, și anume partea de joc politic menit să distrugă partidele din România și să aducă statul la un regim de conducere autoritară.

Chiar dacă modelul de autoritate ales de Carol era Benito Mussolini – prințul român admirând fascismul și realizările sociale, legislative și economice ale regimului mussolinian care, într-o primă fază, înainte de a deveni intervenționist pe plan internațional, reușise să redreseze Italia, să o scoată din mizerie și să o aducă la standardul de mare putere europeană – în acțiunile viitoare ale nucleului de putere din jurul Regelui României vom întâlni și atitudini comuniste, și ale capitalismului sălbatic, și filosemite, și antisemite, și progermane, și prosovietice, filofranceze sau italofobe, totul în funcție de interesele proprii ale triunghiului la un moment dat.

Astfel, principalele ținte ale grupului au fost, pe rând, individualizarea puterii prin constituirea unui suport politic pentru noul Rege, apoi concentrarea puterii la vârf, prin formarea unei camarile unite și eficiente și, în final, gestionarea puterii în folos propriu.

În viziunea lui Carol, gestionarea puterii urmărea configurarea unui stat român condus autoritar, eliminarea Parlamentului și subordonarea directă a guvernului, precum și constituirea unei forțe politice unice al cărei șef neoficial, dar incontestabil, să fie tot el, dublat de un prim-ministru marionetă.

Astfel, Carol l-a numit pe Puiu Dumitrescu în proaspăt înființata funcție de secretar particular al Regelui, pe colonelul Gavrilă Marinescu în aceea de prefect al Poliției Capitalei, postul de Șef al Siguranței revenindu-i lui Victor Cădere. După cum, pentru asistența pe probleme economice, el a apelat la C. Argetoianu și la Aristide Blank, bancherul implicat în finanțarea revenirii sale pe Tron.

Pentru imagine, a beneficiat de sprijinul exuberant al lui Nae Ionescu.

Un alt apropiat, Mihail Manoilescu, a fost impus de Carol în guvernul Maniu, format după reușita loviturii de stat.

Toate aceste persoane, la care se adăuga și colonelul Paul Theodorescu, aveau acces direct la Rege și exercitau actul de consiliere în regim de grup aderent și intim.

Pe fondul deteriorării situației materiale a populației și al apelului insistent al guvernanților de a se accepta constrângerile unor bugete de austeritate, în ”subteran” se desfășurau afaceri în stil mare. Între acestea, un loc de frunte l-a ocupat afacerea Skoda, în care au fost angrenați mai mulți fruntași ai PNȚ, care au primit comisioane substanțiale din partea firmei cehoslovace pentru a accepta un preț mai mare la tunurile și muniția comandate, precum și lichidarea industriei românești de armament.

Afacerea a fost dezvăluită la 10 martie 1933, fiind speculată de marii industriași Malaxa și Auschnitt, care au insistat pe lângă Rege, convingându-l de necesitatea creării unei industrii naționale de armament, la care el să participe cu pachete de acțiuni substanțiale.

Faptul că acest contract fusese semnat în timpul guvernului prezidat de Iuliu Maniu a oferit lui Carol al II-lea șansa de a-l compromite pe liderul național-țărănist.

Implicați direct în politica țării, membrii camarilei au ajuns, spre sfârșitul anului 1933, la o situație internă de criză, care copia fenomenele critice ale vieții politice românești.

Practic, asistăm la o împărțire a camarilei în două tabere, având într-o parte echipa Puiu Dumitrescu, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu și Nicolae Malaxa, grup cu orientare politică naționalistă și cu contacte semnificative în Mișcarea legionară, și ”camarila evreiască” a Elenei Lupescu, la care se alăturau, în principal, Alex Wieder, Max Auschnit și Aristide Blank.

Străină de tainele raportului intim Carol-Duduia, gruparea naționalistă considera că femeia nu mai este absolut necesară, nici măcar pentru ”tratamentul” bolnavului, și, profitând de ascensiunea popularității Mișcării legionare, căuta să o îndepărteze.

Sub influența lui Mihail Manoilescu, economistul care credea că singura salvare a economiei românești era un parteneriat cu Germania, a lui Nae Ionescu, filogerman cunoscut și a lui Puiu Dumitrescu, un afacerist aflat în așteptarea pătrunderii capitalului german pe piața noastră pentru a-și rotunji averea, Carol al II-lea înclina să-și orienteze politica spre tandemul fascisto-nazist european.

În vara anului 1933, I.G. Duca a făcut o vizită în Occident, prilej cu care președintele PNL a dat asigurări băncilor creditoare că guvernul liberal va achita datoriile contractate și a căror plată fusese suspendată de național-țărăniști.

De asemenea, el s-a declarat fidel față de politica guvernelor de la Paris și Londra și a promis să continue politica externă alături de Franța și Marea Britanie.

Totodată, el s-a angajat și că va lua măsuri ferme împotriva Gărzii de Fier, care preconiza o orientare a României spre Germania și Italia.

După demisia lui Vaida-Voevod, care marca încheierea celei de-a doua guvernări național țărăniste, Carol al II-lea a început consultările politice.

Toată criza politică s-a desfășurat în culise” – avea să scrie Grigore Gafencu. Pe scara de serviciu am fost dați afară [național-țărăniștii ]. Pe scara de serviciu s-a urcat guvernul liberal. În acele zile de frământare, camarila ajunsese la apogeu. Oamenii de serviciu din Partidul Liberal pregăteau venirea. În iatacul Duduiei și în biroul lui Puiu se petreceau drame sfâșietoare. Stăpânii țării mângâiau durerea unora, încurajau speranțele altora… Interese de afaceri, temeri jidovești, planuri machiavelice de politică văzută numai și numai prin prismă personală, iată factorii care hotărau destinul țării”.

Extrem de violent a reacționat Nae Ionescu, deoarece considera că Duca reprezintă forțele masonice, antinaționale. Iar Grigore Gafencu descifra motivul aducerii sale la putere: ”S-au alarmat de primejdia naționalistă unele cercuri străine și unele cercuri jidovești. Francezii s-au temut că gardiștii, frați buni cu hitleriștii și fasciștii, să nu înstrăineze Franței simpatiile române. Dl. Duca a avut, din ziua întâi, ponosul de a fi un guvern adus de străini” . Iar în opinia publică s-a răspândit ideea că liberalii au venit la putere ”să apere pe Lupeasca și să distrugă Garda de Fier”.

PNL a câștigat alegerile parlamentare, obținând 50,99% din voturi, pe locul al doilea s-a plasat PNȚ, cu 13,92%. Opoziția, ca de obicei, a contestat rezultatul alegerilor.

În această atmosferă încărcată de ură politică a survenit, la 29 decembrie 1933 actul asasinării lui I.G. Duca, președintele Consiliului de Miniștri.

În acea zi, el s-a deplasat de la București la Sinaia pentru a prezenta suveranului rezultatele alegerilor și a discutat unele probleme de stat, între care și numirea unui nou guvernator al Băncii Naționale a României. După o discuție aprinsă, s-a convenit asupra numirii lui Grigore Dumitrescu. De la castelul Peleș, Duca a mers la vila lui Emil Costinescu apoi, seara, a plecat la gară, unde îl aștepta o echipă de trei legionari care, profitând de faptul că peronul gării nu era luminat, au aruncat o petardă pentru a provoca panică, apoi, unul dintre ei, N.Constantinescu, s-a apropiat de președintele Consiliului de Miniștri, omorându-l cu cinci gloanțe de revolver.

Guvernul dr. C. Angelescu introduce imediat starea de asediu și cenzura, declanșând, totodată, o largă acțiune de arestare a legionarilor, pornind de la aprecierea că, așa cum scria Viitorul, I.G. Duca a căzut victimă ”unui vast complot din care fac parte toți conducătorii grupării anarhice ce se intitulează Garda de Fier. Aceștia au înarmat mâna ucigașilor, și le-au dat ordin de asasinare”.

La trei ianuarie 1934, Regele semnează decretul de numire în funcția de prim ministru a lui Gheorghe Tătărescu, fără consultarea prealabilă a forurilor conducătoare ale PNL. Din motive tactice, acesta menține componența guvernului stabilită de I.G. Duca și se angajează să continuie programul acestuia.

Nicolae Titulescu condiționează rămânerea sa în fruntea Ministerului de Externe de dreptul Guvernului de a avea autoritate deplină asupra Siguranței și Jandarmeriei, precum și de înlăturarea de la Palat a lui Puiu Dumitrescu, acuzat că a acordat subvenții bănești Gărzii de Fier și l-a informat pe Corneliu – Zelea Codreanu despre măsurile preconizate de guvern împotriva legionarilor.

Mihail Moruzov descoperă, tocmai atunci, complotul pus la cale de locotenent-colonelul Victor Precup, un vechi ”carlist”, profund nemulțumit de modul în care Regele înțelegea să domnească. Cercetările au demonstrat că, în Vinerea Mare, la 6 aprilie 1934, o parte a complotiștilor urmau să lanseze petarde și grenade, deschizând totodată focul asupra cortegiului regal, care se îndrepta înspre Biserica Domnița Bălașa.

Elena Lupescu s-a folosit de întâmplare pentru a insista pentru destituirea lui Puiu Dumitrescu care, amețit de înălțimea la care ajunsese în viața politică a României, mersese până la a-i spune lui Carol că Duduia, prin luxul și atitudinea ei sfidătoare, a creat o proastă impresie în țară și în străinătate, aducând numeroase fapte concrete și sugerând trimiterea ei peste graniță pentru o perioadă mai lungă.

După alungarea lui Puiu din țară și îndepărtarea de la palat a lui Nae Ionescu, poziția politică a Lupeascăi se întărește considerabil, ea devenind, practic, singura ”sfătuitoare” de nădejde a Regelui, ceilalți membri ai camarilei, în frunte cu N. Malaxa, Max Auschnitt și Felix Wieder concentrându-și atenția asupra problemelor economice, urmărind să se înfiltreze cât mai puternic în marile întreprinderi și bănci, să constituie nucleul în jurul căruia să graviteze noua grupare monopolistă, interesată în instaurarea unui regim de autoritate regală.

Omul de casă al lui Carol și al Elenei Lupescu a devenit Ernest Urdăreanu care, în calitate de mareșal al Palatului, s-a implicat în numeroase afaceri, devenind acționar la cele mai mari întreprinderi industriale din România.

După eșuarea tentativei de constituire a unui guvern de autoritate prezidat de Al Averescu, Carol al II-lea se orientează ferm pe linia realizării țelului urmărit, prin intermediul lui Gh. Tătărescu, dispus să îi accepte tutela politică și chiar capriciile cele mai ciudate.

Ziaristul A. P. Samson povestește, în memoriile sale, o scenă semnificativă pentru situația României din acea perioadă: Carol al II-lea, împreună cu Tătărescu și alte persoane oficiale participau la inaugurarea unei șosele care traversa Carpații între Săliște și Târgu Jiu. În fruntea convoiului se afla Regele, într-o mașină Ford, avându-l alături pe Tătărescu. Iar Carol, ca să se distreze pe socoteala primului său sfetnic, care se ruga nemișcat și livid de groază, gonea cu 120 la oră, pe marginea prăpastiei.

Va urma

Bibliografie: Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol3; Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.

Citește și Începutul domniei discreționare a lui Carol al II-lea (XIV)