Nedeea Burcă

Mi se pare extrem de ciudat că narațiunea distorsionată a stângii occidentale privitoare la conflictul dintre Israel și Palestina a fost împrumutată la noi nu atât de stânga clasică cât mai ales de unii care se cred de dreapta, fără să înțeleagă că dispariția statului Israel ar fi un precedent extrem de periculos pentru toate celelalte state naționale moderne.

Și spun asta deoarece soluția celor două state separate, despre care se vorbește atât de mult – și pe care o consider, la rândul meu, ideală – iese totuși din discuție câtă vreme palestinienii au refuzat din 1947 și până acum, de cinci ori, ideea unei partiții a teritoriului. Ultimele dăți în 2000 și în 2008, când li s-a propus Ierusalimul de Est drept capitală a noului stat.

De altfel, în retorica palestiniană, dar și în mitingurile de susținere din spațiul occidental sau în ”luările de poziție” de pe rețelele de socializare, în care stânga și dreapta par să se fi unit, în sfârșit, ”în cuget și în simțiri”, se face trimitere doar la ”eliberarea teritoriului și a palestinienilor de sub ocupația israeliană”, apăsându-se puternic pe pedala emoțională a ”suferințelor copiilor din Gaza” – ceea ce, să nu ne mințim, se constituie într-o pledoarie evidentă (chiar dacă indirectă) pentru dispariția statului evreu.

Este, cum spuneam, o abordare nesocotită și periculoasă, care nu ține seama de faptul că Marea Britanie, Franța, Germania (și nu doar ele) se află deja la un pas de implozie sub presiunea imigranților musulmani. Și că o prezumtivă (și, din fericire, extrem de improbabilă) ”victorie finală” a Hamas nu ar însemna nicidecum ”salvarea copiilor din Fâșia Gaza”, ci doar constituirea încă unui stat bazat pe legea islamică Sharia.

În speranța că o asemenea abordare, în cel mai bun caz puternic emoțională, ar putea fi contracarată, cât de cât, de o mai profundă cunoaștere a evenimentelor, atât a celor istorice cât și a celor curente, am ales pentru dumneavoastră câteva fapte relevante, mai cu seamă în acest context atât de încărcat ideologic și care refuză să ia în considerare adevărul concret. Iată-le.

***

Cea dintâi intrare a evreilor în zona care adăpostește azi statul Israel a avut loc la sfârșitul mileniului II î.Hr. Regele David a cucerit Ierusalimul luptând cu iebusiții/canaaniții ( Islamul nu exista la acea vreme) și a transformat orașul în capitala regatului evreiesc. Aproximativ patruzeci de ani mai târziu, fiul său, Solomon, a construit primul Templu sfânt, distrus mai târziu de către Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonului, în anul 586 î.Hr. Islamul, care a apărut în  jurul secolului al VII-lea, este o religie relativ tânără în comparație cu iudaismul și este, de asemenea, considerabil mai tânăr decât creștinismul. Islamul a apărut aproximativ în jurul anului 610, în Peninsula Arabică, și nu în zona care este controlată actualmente de Israel.

În ciuda numeroaselor bătălii religioase duse pentru cucerirea acestei regiuni, orașul Ierusalim și Muntele Templului nu reprezintă neapărat cele mai sfinte locuri ale majorității musulmanilor. Moscheea Al-Aqsa (Al Qibli), situată pe Muntele Templului (locul ascensiunii profetului Mohamed la cer) este de-abia cel de-al treilea ca importanță loc sfânt al religiei islamice, după Mecca, din Arabia Saudită (locul de naștere a Islamului) și după Medina, (leagănul culturii și civilizației islamice).

Arabii (cei ce vorbesc limba arabă) și evreii (care vorbesc ebraica) își urmăresc ascendența până la Avraam, ceea ce îi face, oficial, veri primari. De fapt, iudaismul, creștinismul și islamul sunt denumite adesea religii ”abrahamice”, iar ebraica și araba sunt limbi semitice (poporul evreu și poporul arab sunt popoare ”semite”).

Iranul este cunoscut și sub numele de Persia. Iranienii nu sunt arabi, ci perși convertiți la islam, pe la mijlocul secolului al VII-lea. Înainte de convertirea la islam, religia perșilor era zoroastrismul, una dintre cele mai vechi religii organizate din lume. Biblia consemnează rolul esențial jucat în reconstrucția celui de-Al Doilea Templu evreiesc (distrus, mai târziu de romani, în anul 70 d.Hr.) de către fostul rege persan Cirus cel Mare. Tot lui Cirus i se atribuie cucerirea Babilonului și eliberarea evreilor din captivitate. Biblia (capitolul întâi, cartea lui Ezra) atestă faptul că după eliberarea evreilor, regele Persiei a dat un decret de reconstrucție a casei domnului din Ierusalim, trimițând înapoi și vasele sacre care fuseseră furate din Primul Templu. Cu toate că relatarea este contestată de unii savanți contemporani, vestitul istoric Iosephus Flavius consemnează de asemenea ajutorul dat de regele Cirus la reconstruirea Templului.

În anul 1947, înainte ca britanicii să renunțe la controlul zonei, Națiunile Unite au conceput un plan (Rezoluția 181) care recomanda crearea a două state independente, unul arab și unul evreiesc, și a unui regim internațional pentru orașele Ierusalim și Betleem. Planul nu s-a concretizat deoarece conducerea palestiniană de la acea vreme nu era dispusă să accepte nicio formă de divizare teritorială. Dacă s-ar fi ajuns, atunci, la un acord (și presupunând că granițele ar fi rămas neschimbate), palestinienii ar controla astăzi o suprafață de pământ mult mai mare  și probabil ar fi o națiune independentă. Președintele palestinian Mahmoud Abbas a respins rezoluția spunând că este o ”greșeală”.

Așadar, oricât ar părea de surprinzător pentru unii, ideea de stat palestinian este relativ nouă și, cu toate că, așa cum spuneam, făcea parte din planul de partiție al ONU, a fost la momentul respectiv respinsă. Cel dintâi concept ”oficial” de stat palestinian, creat de palestinieni, s-a materializat abia în 1988, în urma unei reuniuni a Consiliului Național al Palestinei, care a avut loc în Alger. La Consiliu, palestinienii au susținut că dreptul la independență națională își are temeiul în Rezoluția 181 a ONU, în ciuda faptului că la vremea respectivă au respins-o.

S-a întâmplat de mai multe ori ca Israelul să cedeze pământ sau controlul asupra pământului, de obicei în numele unor promisiuni de pace. Pe lângă renunțarea la exercitarea controlului asupra Muntelui Templului, despre care vom vorbi puțin mai încolo, un exemplu recent este cedarea controlului asupra întregii Fâșii Gaza, în 2005. Așa cum am relatat în altă parte, mă aflam la vremea respectivă în Israel și știu că această cedare a fost un prilej de dezbateri intense și s-a înfăptuit la presiunea majorității populației israeliene. Un alt exemplu istoric este cel al Peninsulei Sinai, care a fost returnată Egiptului, ca urmare a unui tratat de pace între Egipt și Israel, negociat prin acordurile de la Camp David (1978).

Muntele Templului este situat în statul Israel, dar puțini știu că Israelul nu gestionează conducerea sitului. Controlul acestei zone a fost câștigat de Israel în urma Războiului de șase zile din 1967. Cu toate acestea, ținând cont de sensibilitățile deosebite legate de acest loc, administrația Muntelui Templului a fost conferită Waq-fului Musulman din Ierusalim care, de fapt, gestionează Muntele Templului neântrerupt, din anul 1187. Conform înțelegerii, Waqf-ul este responsabil de administrarea și întreținerea acestui loc sfânt, în timp ce Israelul și-a asumat responsabilitatea pentru securitatea generală.

Deși Muntele Templului reprezintă cel mai sfânt loc al iudaismului, fiind, de asemenea, un teritoriu sacru și pentru creștini, totuși nici unii nici alții nu au voie să meargă și să se roage acolo, ci doar să facă vizite scurte, în anumite perioade de timp. Evreilor religioși li se permite să se roage la Zidul de Vest, care este situat lângă Muntele Templului.

Se știe că organizația Hamas primește sprijin financiar, și nu numai, din partea Iranului. Iranienii și palestinienii nu au rădăcini etnice comune, după cum nu vorbesc nici limbi înrudite în vreun fel. Iranienii sunt musulmani șiiți, iar palestinienii sunt, în cea mai mare parte, sunniți.

Cu toate acestea, și unii și ceilalți își doresc distrugerea statului evreu, ceea ce explică și simplifică actualul conflict la un nivel de înțelegere accesibil aproape oricui.