Nedeea Burcă

Oricât de incredibil ar putea să pară, anul trecut pe vremea asta, Gershon Baskin, unul dintre cei mai cunoscuți promotori ai procesului de pace din Orientul Mijlociu, visa cu ochii deschiși la momentul în care Gaza va deveni un fel de Singapore al Orientului Mijlociu. Și nu fără temei câtă vreme vorbim despre una dintre cele mai dens populate regiuni ale lumii, cu 2,4 milioane de locuitori la 365 km pătrați – aproximativ la fel ca Singapore, cu 734 de kilometri pătrați în care sunt înghesuiți 5,6 milioane de oameni și al cărui PIB pe cap de locuitor este mai mare decât acela al Statelor Unite…

Plaja ar fi presărată cu hoteluri de cinci stele… ar exista zone economice speciale capabile să angajeze mii și mii de muncitori din Gaza… ar exista până și o maternitate comună israeliano-palestiniană, plasată chiar lângă graniță și numită ”Nașterea împreună”… scria Baskin, stăruind pe ideea că situația palestinienilor din Fâșia Gaza poate fi schimbată în bine, cel mai bun exemplu fiind cele 14 000 de permise de muncă eliberate deja palestinienilor care vor să lucreze în Israel. Conform socotelilor sale, acestea generau cel puțin 80 de milioane de sekeli în fiece lună – adică mult mai mult decât ”valizele cu numerar primite din Quatar”. …Iar în cazul în care Israelul se va ține de cuvânt crescând numărul permiselor de muncă la 20 000, asta ar însemna cel puțin încă 35 de milioane de șekeli pe lună intrați în Gaza… Ca să nu mai vorbim despre ușurarea marii nevoi de mână de lucru a Israelului.

Mai existau și cele câteva sute de tehnicieni palestinieni cu înaltă calificare angajați deja ai câtorva companii israeliene…, și start-upurile de înaltă tehnologie… și ”centrele de formare” din Gaza, fiecare dintre acestea și toate la un loc putând constitui, în opinia sa, o bază de mai bună colaborare, cu atât mai mult cu cât Israelul părea să aibă în vedere reconstrucția și redeschiderea Zonei Industriale Erez.

Din păcate, proiectele generoase ale lui Gerson Baskin sunt terbil de greu de înfăptuit. Din două motive. În primul rând, fâșia Gaza este ”sufocată” de Israel. Granițele și porturile sunt controlate cu strictețe, așișderea apa și electricitatea. Singurele resurse existente sunt oamenii, lipsiți însă de aproape orice oportunitate de a construi ceva cu adevărat durabil. În al doilea rând, Gaza este guvernată de fanatici care au jurat că vor distruge Israelul, ceea ce explică, într-o bună măsură, punctul întâi. Este un cerc vicios din care numai cu o mare înțelepciune și o voință politică pe măsură s-ar putea vreodată ieși.

Este lupta, arhetipală dacă vreți, a doi veri de gradul întâi care, egal îndrituiți, revendică, fiecare doar pentru el singur, casa și pământul moșului lor. Lupta pe viață și pe moarte dintre urmașii lui Isaac și urmașii lui Ismael, cel dintâi, fiul legitim al patriarhului Avraam și cel de-al doilea, făcut cu roaba Hagar, alungat apoi, împreună cu mama sa, în deșert, dar pe care Dumnezeu nu doar că nu l-a lăsat să piară de arșiță și de sete, ci i-a promis și că-l va face părintele unei mari națiuni…

Cu ceva timp în urmă, am încercat să profit de puterea pe care vârsta mi-o mai îngăduia încă pentru a mă apropia, fie și foarte puțin, de un adevăr pe care-l presimțeam incitant și diferit de tot ceea ce auzisem și citisem până atunci pe tema respectivă. Și citisem, nu glumă! M-am înscris, așadar, pe listele celor care doreau să facă un stagiu de voluntariat în armata israeliană. (Un lucru permis pe vremea aceea străinilor cu motivații suficient de convingătoare – habar nu am dacă la ora asta mai există așa ceva). Am fost acceptată – probabil în urma unei foarte temeinice verificări dar pe care, trebuie să mărturisesc, nu am simțit-o în niciun fel – și am petrecut două săptămâni epice într-o bază militară din Ierusalim, laolaltă cu băieții și fetele care își satisfăceau stagiul militar, cu voluntari de toate vârstele, veniți de prin mai toate țările lumii și, desigur, cu instructorii și comandanții de acolo.

Acuma, să nu vă imaginați că noi, voluntarii, dintre care unii nici măcar nu eram evrei, am avut parte de mari inițieri sau am fost puși să facem cine știe ce. Cu excepția celor câțiva foarte pricepuți în IT și care au primit alte sarcini, pe măsura priceperii lor, majoritatea celorlalți, printre care mă număram, ne-am ocupat de treburi banale cum ar fi, de exemplu, îngrijirea echipamentelor militare: trebuiau verificate uniformele, înlocuiți nasturii lipsă, reparat ceea ce se putea repara, trebuiau văxuiți bocancii, umpluți cu hartie și aranjați în cutii, pe numere și perechi. Dar atmosfera era formidabilă, mâncarea de la popotă extraordinară și în cantități uriașe, iar serile ieșeam să ne bucurăm de frumusețile și parfumul Ierusalimului, împreună de cei doi instructori ai noștri, un băiat și o fată absolut fabuloși, care aveau și sarcina de a ne apăra, motiv pentru care erau permanent înarmați. Și am avut prilejul, în tot acest timp, să văd multe și să vorbesc cu o mulțime de oameni la care nu aș fi putut ajunge niciodată altfel.

Ceea ce vreau să spun este că îmi amintesc perfect vasta acțiune de evacuare unilaterală a coloniștilor israelieni din Fâșia Gaza, care avea loc chiar în acele zile de vară fierbinte. Eram în armată, așa că opiniile personale nu erau permise. De altfel, nu erau permise nici un fel de comentarii politice, fie ele favorabile sau nu guvernului, și așa se face că, spre marea noastră mirare, un voluntar evreu american, IT-ist priceput de altfel, care nu contenea să se manifeste fățiș împotriva evacuării, a fost împachetat și trimis acasă cu primul avion în care s-a găsit un loc disponibil.

Revenind la oile noastre, trebuie spus că o parte a coloniștilor se împotriveau, refuzau să plece, iar atunci când erau luați la propriu pe sus se văicăreau de mama focului, acuzând forțele de ordine și armata de rele tratamente și nepermisă brutalitate. Israelul întreg era, la rândul său, împărțit între cei care erau de acord cu retragerea coloniștilor și cei care o dezaprobau, chiar și conducătorii de automobile arboraseră un semn distinctiv: susținătorii acțiunii guvernului fluturau o panglică lungă și îngustă, alb-albastră, care îi făcea ușor de recunoscut. Se vedea de la o poștă că, măcar la Ierusalim și Tel Aviv, unde i-am văzut eu, erau în mod evident, majoritari. Până în cele din urmă, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, Israelul și-a retras coloniștii și a predat cheile Fâșiei Gaza Autorității Palestiniene.

Un an mai târziu, spre disperarea tuturor, cei din Gaza au ales Hamasul care s-a dovedit repede mai interesat de distrugerea Israelului decât de bunăstarea oamenilor pe care îi guvernează. Și, de atunci încolo, Israelul a căutat nu doar să învingă, ci și să elimine Hamasul. Iar ciocnirile au devenit inevitabile și tot mai dese. Cu victime de ambele părți.

Atacul surpriză lansat sâmbăta trecută de către Hamas asupra sudului Israelului s-a soldat cu moartea a peste 700 israelieni și 400 de locuitori din Gaza. Deocamdată, deoarece ostilitățile vor continua. Au fost luați ostatici zeci de militari și civili israelieni. Bibi Netanyahu a jurat răzbunare și acum armata israeliană se confruntă cu încercarea terifiantă a unui război la sol în interiorul Fâșiei Gaza, pentru a zdrobi Hamasul și a salva ostaticii. Un război dezastruos, dar al cărui rezultat pare sigur, cel puțin dacă nu se va extinde dincolo de granițele Israelului și ale Palestinei. Armata Israelului va călca Gaza în picioare, va ucide liderii Hamas și va închide granițele pentru a se asigura că o asemenea umilință nu se va mai repeta niciodată. Toată lumea știe că Israelul poate învinge, și va învinge Hamas. Marea întrebare este, însă: Da, și apoi?! Care vor fi prețul și roadele acestei ”victorii”? Din păcate, răspunsul este simplu și cvasiunanim cunoscut: oricât de mare va fi prețul plătit – și va fi imens, din toate punctele de vedere! – el nu va putea elimina cauzele și inexorabilitatea războiului următor.

Îmi amintesc cum, aproximativ în aceeași perioadă, medicul și scriitorul evreu de origine română Gabriel Gurman (căruia i-am luat cândva și un interviu care poate fi citit aici, exact pe această temă), îmi explica faptul că Israelul are o singură problemă și anume problema demografică. Demografia fiind și cea mai puternică armă a Hamas. În Fâșia Gaza persoanele cu vârsta cuprinsă între 0 și 14 ani reprezintă 42% din populație; persoanele între 15 și 24 de ani reprezintă 22%, iar oamenii de peste 65 de ani sunt mai puțini de 3%. Vârsta medie este de 18 ani. Șomajul în rândul tinerilor palestinieni este de 40-34%. Sigilarea unei cuști pline cu bărbați care nu au nimic altceva de făcut decât să-și rumege la nesfâșit nemulțumirea și disperarea, pe zgomotul de fond al delirului liderilor islamiști, nu are cum să nu ducă la o nouă explozie de violență. Peste un timp mai lung sau mai scurt, după ce Gaza va fi, poate, reconstruită din dărâmăturile rămase după invazia israeliană, ”cușca” va exploda din nou. Apartheidul și represiunea pe de o parte, fanatismul și terorismul pe de alta, nu funcționează. Nu de mai multe arme este nevoie, ci de înțelegerea de către ambele părți a faptului că lucrurile nu mai pot continua așa la infinit. Și de diplomație pusă în slujba acestei idei.

Oricât ar părea de ciudat, există atât israelieni cât și palestinieni care cred că pacea este posibilă. Chiar și tinerii soldați ai tzahalului își doresc pacea, chiar dacă, așa cum cei pe care i-am întrebat mi-au și mărturisit, fără a se codi, sunt deciși să-și dea ultima suflare pentru apărarea patriei lor. Este fascinant să știi și să înțelegi acest lucru.

Dar îmi este foarte limpede că marii profitori ai acestui conflict perpetuu, care nu sunt nici evreii și nici palestinienii, vor face tot ce le stă în putință pentru a zădărnici orice fel de eforturi pentru pace, așa cum au făcut și până acum și cred că, înainte de toate, aceștia vor trebui scoși din joc. Nu știu cum, nu sunt calificată în niciun fel să dau tocmai eu sfaturi Mossadului dar, dacă nu o vor face, se vor trezi luați prin surprindere și când le este lumea mai dragă, exact așa cum s-a întâmplat săptămâna trecută.

Apoi s-ar putea trece la investiții masive ale Israelului în Gaza și Cisiordania pentru a aduce condițiile de viață ale palestinienilor și evreilor la același nivel. Problema demografică nu este doar a Israelului, e a întregii lumi occidentale și nu numai, iar cei care vor să rămână pe teritoriile pe care le stăpânesc azi, vor fi nevoiți să o rezolve cumva. Fără copii nu există viitor!

Dar, o dată cu recâștigarea echilibrului demografic, un Israel cu adevărat bilingv, cu palestinieni care vorbesc ebraica și cunosc cultura evreiască, și evrei care vorbesc limba arabă și cunosc cultura palestiniană, s-ar constitui într-o împlinire nu doar pentru popoarele în cauză, ci pentru întreaga umanitate. Pentru că locurile acelea sunt sfinte pentru noi toți.

Este greu să te gândești la pace în mijlocul atrocităților, dar ingeniozitatea, compasiunea și compromisurile inteligente pot apropia națiuni oricât de potrivnice, iar pacea este fără doar și poate singura cale de urmat. Alminteri, liniștea înșelătoare, stabilită prin forța celui mai puternic, va fi mereu întreruptă de urletele înfricoșătoare ale războiului.