Acum câțiva ani, am fost invitată la întâlnirea scriitorilor militari. M-am așezat intr-un colț, oarecum în umbră. Chiar nu știam la ce să mă aștept! N-am reținut numele celor prezenți. Aveam emoții. Nu poți să nu te simți stingher între oameni care se știu de-o viață, colegi, prieteni de familie… Totuși, invitatul la lectură m-a facut să depășesc momentul de confuzie inerent primului contact cu un colectiv bine structurat.
Domnul general Grigore Buciu mi-a atras atenția prin titlul dat selecției de versuri: „Poeme pe aripi de fluturi„. Am devenit atentă la cuvinte. Acele cuvinte spuse plat, fără intonație specială, cu un fel de timiditate ce trăda modestia omului superior. Tot ce s-a întâmplat atunci poate fi cuprins intr-un singur cuvânt: smerenie! Întâlnirile noastre ulterioare au stat sub semnul primei impresii.
Ne-am văzut la târguri de carte, dar, mai ales la expozițiile doamnei Angela Buciu, unde omul-poet era deopotrivă organizator, custode și soț grijuliu. L-am întâlnit, în mod repetat, la activitățile Asociației Naționale Cultul Eroilor ”Regina Maria”, în calitate de vicepreședinte. Nu se putea să trecă neobservat discursul patriotic al domniei sale: neostentativ, convingător, documentat, echilibrat. Toate acestea sunt atestate de articolele pe care le-a semnat în revistele Asociației. Am participat la spectacolul pe care l-a organizat cu prilejul Zilei Eroilor, în 4 iunie 2018. Două ore de mesaj viu! Au urcat pe scenă zeci de participanți: Orchestra reprezentativă a Armatei, coruri si grupuri vocale școlare, poeți, actori, cântăreți, într-un iureș de muzică, versuri și discursuri comemorative, în prezenta unor personalități marcante ale vieții noastre sociale. Sala plină, spectatori în uniformă sau civil și mulți ziariști. Au scris despre acest eveniment mai multe publicații, printre care ”Observatorul Militar” și ”Lumina”. Secvențe a difuzat și postul national de televiziune. Sigur a fost prezentat evenimentul la radio (emisiunea ”Vocea Oștirii”), pentru că trei participanți au fost invitați să descrie activitatea. Cine a organizat și cea mai simplă serbare, știe ce efort presupune structurarea și prezentarea fără sincope a evenimentelor cu public. Și n-a fost singura activitate de acest gen coordonată de domnul general, care a demonstrat că are viziune artistică și anvergură culturală. Toate acestea sunt lucruri știute. Publice.
Ipostazele în care l-am revăzut n-au făcut decât să confirme valabilitatea primei impresii. E dificil să elogiezi. Chiar dacă ai argumente, se vor găsi câțiva care să acuze că ai un „interes”. Poate că ar fi și ceva de „criticat”. Poate. Eu n-am găsit elemente care să justifice o astfel de abordare. Și, totuși, remarc, cu tristețe, că are o prea mare încredere în oameni. E o vulnerabilitate care predispune la dezamăgiri. Atitudinea sa de zi cu zi trădează consistența predominant creștină a omului interior. Este ceea ce am sesizat la prima întâlnire literară. Problemele sale existențiale au contur de cruce și lumină. Și, da, chiar par scrise pe fluturi, cu gândul sigur al poetului dominat de iubire.
În poemul ”Nașterea lumii”, unde apar frecvente referiri la ”lumină” si ”umbră”, țărână” și ”cer”, ”ape” și ”răni”, ansamblul dihotomic este completat cu imaginea diferențiată a luminii: (…) ”Și se revarsă lumina/ Lumină înaltă/ Peste lumină puțină”(…). Acest poem, în care gasim elemente subtile de tehnică literară, inclusiv sinestezia, conține metafore și personificări de o mare frumusețe: ”La început a fost țărâna/ Întinsă lasciv pe-o pătură de piatră” sau ”Țărâna cu brațe de rouă/Vindeca durerea matern”. Finalul cosmogonic inchide cercul: ”Durerea alinată în palme/De mama noastră țărâna/Aleargă prin frigul stelar”.
Multe din poeziile sale recente nu sunt incluse, încă, într-un volum. Am privilegiul de a reda, integral, un poem de o sinceritate dezarmantă:
Autoportret
Cel pe care l-am zugrăvit
Strălucitor încoronat cu aur
Pe-un scaun înalt împărătesc
Nu este cel pe care l-am răstignit
Acela era gol și desculț
Nici măcar peste șale încins
Ca umilința să-I fie mai mare
Scria că-i împărat local
Și nu era decât copil
Smuls din brațele mamei pământ
Cel zugrăvit de mine
Este un autoportret
Sunt eu judecând lumea
Fără rușine în fiecare zi
Eu dând osândă fără milă
După chipul și asemănarea mea
Crezând în fiecare clipă
Că eu sunt calea adevărul
Sub veșmânt de purpură sunt eu
Cel muritor și gol
Pe care lumea-l răstignește
După cum afirmă poetul în ”Singurătatea bucuriei”, întreaga noastră viață pare un periplu al regăsirii, o perpetuă căutare a dublului nostru, într-o existență cu aparență de piramidă inversată: (…) ”Ochiul luminii /M-atinge încălzindu-mă/Și cade în partea cealaltă/Unde piramida se vede invers/Din liniștea de după copaci/Crește întunericul/Și în mine crește bucuria” (…).
Nu mi se pare nimic mai potrivit pentru ilustrarea calității mesajului liric promovat de poet, decât secvența finală din poezia ”Râdem împreună”: (…) ”Eu am ajuns unde se-ajunge/Și faraonul râde/Râde singur în somn/ Nedându-și seama că e mort/De patru mii de ani/ Râdem împreună/Două singurătăți/ Așezate pe propria lor/Deșertăciune”.
