Ne-am învârtit 33 de ani în cerc. Ce va urma?

Monarhia este o formă de guvernământ în care puterea supremă în stat aparține monarhului și se transmite ereditar. Instituțiile pe care se sprijină un regim monarhic sunt distincte, dar interdependente. Pe de o parte un guvern și o administrație de stat și, pe de alta, o ”curte” care asigură viața socială a membrilor dinastiei și a elitei asociate.

Comunismul este un sistem de guvernare în care puterea este deținută de un singur partid autoritar, iar economia este planificată și controlată de stat. Elita de facto, cea care deține diferite poziții administrative cheie ale birocrațiilor comuniste, conducând toate sferele de activitate (guvernul, industria, agricultura, învățământul etc., etc.) ocupă aceste funcții doar cu aprobarea partidului comunist și poate fi comparată cu ”establishmentul” care, în Occident, deține sau controlează nu doar sectorul public, ci și cel privat (mass media, finanțele, comerțul, industria, statul și instituțiile sale).

Fascismul este un sistem  economic și social  în care un guvern condus de un dictator controlează viețile tuturor și, la fel ca în comunism, oamenilor nu li se permite să fie în dezacord cu guvernul.

Globalismul este un sistem de guvernare caracterizat prin eliminarea suvernității naționale și centralizarea autorității în mâinile unor organizații internaționale precum Națiunile Unite, Organizația Mondială a Sănătății sau Forumul Economic Mondial – toate conduse de un grup restrâns de elite bogate.

Oricât de surprinzător ar părea la prima vedere, adevărul este că, în fiecare dintre aceste sisteme de guvernare, puterea adevărată aparține unui grup restrâns de elite care controlează instituțiile economice, militare și de intelligence în scopul de a ne conduce pe noi, toți ceilalți.

Că suntem cârmuiți de un Mussolini, de un monarh (fie acesta și constituțional), de nomenklatura comunistă, sau ne-am cedat suveranitatea unei grupări internaționale de bănci centrale și corporații – în toate aceste situații ne confruntăm mereu cu aceeași sete de putere, diferite fiind doar modalitățile de exercitare a acesteia.

De fapt, oricât ne-am autoiluzionat noi pe vremea comunismului și după, ”democrația” nu este nici ea semnificativ diferită. Așa cum spunea sociologul german Robert Michels în tratatul său despre Partidele politice[^1], ”legea de fier a oligarhiei” demonstrează că, în orice fel de regim, un grup restrâns de elite va sfârși prin a domina instituțiile de stat sau private, ”democrația reprezentativă” fiind doar o fațadă legitimatoare a unei anumite caste conducătoare.

Liderii politici și acoliții acestora adoră să vorbească despre ”democrație”, pretinzând că populația de rând deține controlul ceea ce, la 33 de ani de la căderea dictaturii comuniste, ne-am prins și noi că nu e decât o gogoașă care ni se servește cu precădere în preajma alegerilor.

Până una-alta, în România, cei care au tezaurizat puterea, toată puterea, au fost membrii vechii nomenklaturi comuniste, eșalonul al doilea și al treilea al structurilor de partid și de intelligence, laolaltă, desigur, cu rudele și urmașii celor din primul eșalon, sacrificați mai mult de nevoie și, de fapt, nici aceia chiar toți.

Îmi amintesc că, imediat după 90, atât foștii politruci de pe vremea lui Ceaușescu – secretari de partid, diverși șefuleți de categoria a doua și a treia, bașca cei pe care care Ceaușescu îi ”marginalizase” pe motiv de Pacepa, GRU, KGB și CIA – care, mai toți, s-au apucat, în mod absolut firesc, de politică ”de dreapta” – cât și presa așa zis ”democratică”, au început să rostogolească un cuvânt cumva nou: populism – rostit din vârful buzelor și cu imensă silă ori de câte ori era vorba de tot ce ținea de binele oamenilor de rând, atât de mult căinați odinioară de Europa Liberă și de celelalte ”voci ale libertății”.

Cum ar veni, toți cei care, înainte vreme, dădeau în clocot de mila bietului român înnebunit de foame și de frig, ajunseseră pe nepusă masă la concluzia că populismul este foarte periculos, deci nu mai e deloc cazul să ne preocupăm de soarta milioanelor de concetățeni de-ai noștri, jertfiți pe altarul ”democrației” și rămași fără pâinea aceea mizerabilă cu care, de bine rău, înainte își hrăniseră, totuși, copiii. Slavă Domnului că măcar doamna X a rămas tot la serviciul de cadre, iar toa’șu Y de la Sector, după ce și-a dat foc la carnetul de partid, a izbutit să se înscrie la țărăniști, motiv pentru care câteodată apare chiar și la televizor!

În trecăt fie zis, acela a fost momentul exact al apariției acelei teribile nerușinări care continuă să facă ravagii printre noi până în ziua de azi. Adică, de-atunci încolo, orice românaș care a izbutit să se cațăre pe val, nu contează cum și cu ce preț, s-a simțit îndreptățit și chiar dator să-l scuipe în ochi pe compatriotul mai lipsit de ”orientare”, rămas pe margini, cu privirile pierdute în gol sau nevoit, până în cele din urmă, să emigreze pentru a șterge la como se dice moșii și babele din Occident. Pentru ca, apoi, cei goniți astfel (sper că vi-l mai reamintiți pe derbedeul care ne-a îndemnat să plecăm din propria noastră țară?!), să simtă nevoia de a ne plăti, tuturor, cu aceeași monedă.

Dar, oare, cum e posibil ca niște guverne autodeclarat democratice să nu dea doi bani pe dorințele și bunăstarea populației? Pe credința și tradițiile ei?

În realitate, grupul restrâns de elite care călăresc ”democrația” pe deșelate (în România doar cu acceptul puterilor care ne controlează), n-au niciun chef să audă ce vrem noi. Ciolacu, Ciucă, Johannis, Câțu, Orban și toți ceilalți se visează așezați la aceeași masă cu Klaus Schwab, Bill Gates, George Soros, cu firmele de investiții multinaționale, cu pirații băncilor și restul politicienilor la fel de vânduți ca ei… Așa că, degeaba ne dăm noi de ceasul morții… În 1990 ne-am dorit să ne alegem singuri conducătorii dar, după referendumul de demitere din 19 mai 2007, nu ni s-a mai permis niciodată așa ceva. ”Democrația” ne-a adus doar supermarketuri tixite cu tone de crăpelniță de cea mai proastă calitate, și… era să uit!… dreptul de a putea protesta ”fără teama de a fi împușcați de pe acoperișuri”. Mă rog, și astea doar deocamdată!

Probabil că după ce ne-am învârtit 33 de ani în cerc, a venit, în sfârșit, vremea să ne întrebăm care este, totuși, opusul monarhiei, al comunismului, al fascismului, al globalismului și al democrației de tip deep state?

Răspunsul este cât se poate de simplu: libertatea! Singura formă de guvernare acceptabilă este un sistem politic care respectă libertatea personală, proprietatea privată și care recunoaște drepturile inalienabile ale fiecărui individ.

Orice ”sistem” care tratează drepturile și libertățile noastre ca pe un ”lux”, la care se poate renunța oricând fără probleme, pe motiv de molimă sau te miri ce altceva li se mai năzare celor de sus și de foarte sus, este doar un alt sistem dictatorial, identic cu ceea ce noi românii am suportat prea de-ajuns timp de 51 de ani (între 1938 și 1989)!

Am convingerea că Secolul XXI va fi definit, și nu doar la noi, de înfruntarea dintre voința statului de a ne controla total și voința noastră de libertate.

Nu este nicio surpriză că guvernele au început să vorbească atât de puțin despre drepturile și libertățile noastre inalienabile, și atât de mult despre ”siguranță”, ”dezinformare”, ”schimbări climatice” și covid.

Cuvântul libertate le reamintește oamenilor de rând că puterea, orice putere, are întotdeauna limite și că prin intermediul tuturor sperietorilor inventate special pentru a ne întuneca rațiunea nu se încearcă nimic altceva decât un atentat scandalos la drepturile și libertățile noastre.

Ce va urma? Istoria ne învață că, în asemenea situații, conflictul devine inevitabil. Indiferent cât de sofisticată ar fi supravegherea în masă prin intermediul inteligenței artificiale, indiferent cât de constrângătoare vor deveni monedele digitale și scorurile de credit social – cu acestea din urmă suntem obișnuiți încă de pe vremea dosarelor de securitate, utilizate cu mult spor și după 1990! – oamenii vor alege să lupte pentru drepturile și libertățile lor. De fapt, tot istoria ne învață că, cu cât este mai opresiv un sistem, cu atât mai mulți oameni se ridică împotriva acestuia, cu orice preț.

Există multe teme recurente în istoria umanității, dar nici una nu apare cu atâta invariabilă consecvență: acolo unde stăpânește tirania, apar, întotdeauna, și mișcările pentru libertate.

Nedeea Burcă