Adriel Kasonta

Adriel Kasonta este un avocat și consultant londonez în domeniul riscului politic, cu o experiență solidă în drept, politică, afaceri, diplomație și comunicare internațională. Contribuțiile sale au fost publicate, printre altele, în Forbes, CapX, National Rewiew,  the National Interest, The American Conservative, Antiwar.com.

 

S-au spus multe despre Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud, luate fiecare în parte. Cu toate acestea, strădaniei comune de a instituționaliza legăturile lor în BRICS – un acronim esențial pentru înțelegerea cadrului multipolar al ordinii mondiale emergente – i s-a acordat extrem de puțină atenție.

Deși acronimul a servit inițial abordării obiectivelor de investiții, economistul Jim O’Neil – care a folosit pentru prima dată abrevierea BRIC, (fără Africa de Sud), într-o lucrare din 2001 – a recunoscut într-un interviu din 2013 pentru revista Der Spiegel, că era încă de pe atunci perfect conștient de impactul noilor jucători asupra guvernanței globale.

În anii de după atacurile din 11 septembrie, dezbaterea geopolitică s-a concentrat pe terorism și invazia americană a Afganistanului și nicidecum pe ascensiunea BRICS. Acest lucru a creat presupunerea falsă că nu există nicio alternativă la ordinea mondială unipolară condusă de SUA, pe care William Wolhlforth [profesor de guvernare la Colegiul Dartmouth] o descrisese ironic, în 1999, ca fiind ”nu doar pașnică, ci și durabilă”.

În același an, într-un eseu pentru revista Foreign Affairs, politologul de la Harvard Samuel P. Huntington a descris ordinea globală ca fiind una ”unimultipolară”, în care Statele Unite joacă rolul de ”superputere singuratică”, cu ”influența și capabilitățile de a-și promova interesele aproape pretutindeni în lume” dar care uneori are totuși nevoie de ajutorul țărilor mai mici pentru a-și atinge obiectivele de politică externă.

Între timp, n-a existat nicio evaluare serioasă a potențialului de dezvoltare al Chinei. Se credea că perspectiva țării de a deveni o putere regională și internațională semnificativă este aproape inexistentă; de exemplu, într-un eseu intitulat American Primacy in Perspective (Primatul american în perspectivă), Wohlforth și colegul său de la Dartmouth, Stephen G. Brooks, au pus la îndoală capacitatea Beijingului de a ține pasul cu SUA în domeniul dezvoltării tehnologice.

Dar lumea începuse să treacă, încă de pe atunci, printr-o schimbare majoră, puterea deplasându-se rapid dinspre nordul global către sudul global. Sistemul mondial se îndrepta consecvent către o lume ”post-americană” sau ”post-occidentală” (Ambii termeni surprind același fenomen geopolitic, numit de Amitav Acharya, în 2014, The End of American World Order (Sfârșitul ordinii mondiale americane.)

Evenimentul care a catalizat cel mai mult tendința de multipolarizare a fost criza creditelor ipotecare subprime din SUA, care a durat din 2007 până în 2010 și care a marcat momentul în care un număr tot mai mare de investitori și economiști internaționali au început să ia BRICS mult mai în serios decât o făcuseră până atunci.

Din cauza eșecurilor de guvernare înregistrate de țările în curs de dezvoltare în timpul recesiunii, ordinea financiară internațională s-a confruntat cu o criză de legitimitate. Economiile BRICS și-au sporit cooperarea în domeniul finanțelor internaționale sfîrșind prin a se impune cu succes drept noi pioni ai stabilității în economia mondială, națiunile blocului bucurându-se de o creștere economică medie anuală de de 10,7% în perioada 2006-2008.

De atunci încolo, obiectivul principal al blocului a fost să promoveze o trecere de la sistemul de guvernanță global condus de Occident la o paradigmă mai incluzivă a multipolarității, care ar putea servi ca alternativă la modelul unipolar hegemonic american.

”Subliniem sprijinul nostru pentru o ordine mondială mai democratică și mai justă, multipolară, bazată pe statul de drept internațional, egalitate, respect reciproc, cooperare, acțiune coordonată și un proces decizional colectiv al tuturor statelor, se arată în Declarația comună a liderilor țărilor membre BRIC, publicată în urma întrunirii lor din 2009, la Ekaterinburg. Această poziție referitoare la multipolaritate fiind menținută în anii care au urmat.

În ciuda neîncrederii inițiale în eficacitatea și coeziunea BRICS manifestate de către comentatorii occidentali, Financial Times a admis până în cele din urmă, în 2014, că ”mutațiile globale survenite pe plan economic sugerează că shimbările raporturilor de putere instituționale ar putea deveni logice – sau chiar inevitabile.”

În urma summitului BRICS din China din 2017, participanții au publicat Declarația de la Xiamen, un manifest în 68 de puncte pentru o ordine mondială multipolară, menită să înlocuiască Pax Americana. A fost aprobat statutul de ”parteneriat stratgic” al relațiilor intra-bloc și s-a reafirmat centralitatea Națiunilor Unite, precum și necesitatea reformării Consiliului de Securitate al ONU și a instituțiilor Bretton Woods.

Memorabil, în cadrul aceluiași summit, Beijingul a venit cu ideea cunoscută sub numele de ”BRICS+”, care a deschis calea pentru cooperarea blocului cu statele nemembre și a creat bazele solide ale unei adevărate ”conduceri colective”.

După cum a demonstrat recentul forum BRICS, tot mai multe țări devin interesate să coopereze cu blocul, Orientul Mijlociu și națiunile din America Latină urmărind îndeaproape grupul de economii emergente, iar Argentina și Iranul dorind deja să devină membre cu drepturi depline. Atât China cât și Rusia par să privească favorabil extinderea BRICS, ca pe o modalitate ”de a îmbrățișa schimbările și de a fi la curent cu vremurile”, și au spus că așteaptă cu nerăbdare clarificarea ”principiilor directoare, standardelor, criteriilor și procedurilor” procesului de extindere.

Națiunile BRICS reprezintă mai mult de 40% din populația globului. PIB-ul lor colectiv se ridică la 25% din PIB-ul global (21 trilioane de dolari), iar cota lor în comerțul mondial fiind de aproape 20% (6,7 trilioane de dolari) în 2020. Ar trebui să fie evident că BRICS este o forță care trebuie luată în considerație. Poziția dominantă a puterilor occidentale se erodează. În schimb, puteri precum China și India au ajuns în prim plan, una din consecințele esențiale fiind aceea că elitele globale care iau deciziile sunt mai puțin pro-occidentale și mai diverse din punct de vedere ideologic.

După cum a remarcat pe bună dreptate președintele brazilian Jair Bolonsaro, ”ponderea tot mai mare a economiilor emergente ale lumii necesită o reprezentare adecvată”. Acest proces este organic și ireversibil și reprezintă o ordine în care ONU și G20 sunt preferate NATO și grupului G7. Națiunile BRICS pun bazele unei ordini mondiale multipolare cu adevărat democratice, în care statele acționează ca entități suverane care cogestionează sistemul internațional prin dreptul internațional, mai degrabă decât printr-o ordine hegemonică, ”bazată pe reguli”.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

sursa: aici