Marea Revoluție Culturală a fost lansată în 1965 de Mao Zedong în scopul recâștigării controlului deplin asupra Partidului Comunist Chinez. Așadar, o luptă pentru putere care a durat până în 1976, a inclus o parte semnificativă a societății și a dus China în pragul războiului civil.

Pe lângă haosul și violențele în urma cărora au murit sau au fost închiși milioane de oameni, Gărzile Roșii, organizate pentru a-i răsturna pe inamicii lui Mao, au provocat distrugerea unui număr imens de cărți, clădiri istorice, monumente și opere de artă de o valoare inestimabilă, ”programul” care preconiza dispariția celor patru lucruri învechite ( obiecte, idei, obiceiuri și moravuri) determinând dispariția unei părți însemnate a culturii chineze.

Astfel, a durat doar doi ani (din 1966 până în 1968), pentru ca un mare număr de vechi practici religioase, festivaluri și tradiții să dispară fără urmă, fiind distruse chiar și filmele sau fotografiile care se constituiau în dovezi vizuale ale acestora. Mii de cărți și de manuscrise au pierit în flăcări, și un număr imens de obiecte de artă străveche, de o valoare inestimabilă, au fost făcute una cu pământul.

Ceva mai târziu, în vara lui 1971, Nicolae Ceaușescu, după ce tocmai se întorsese dintr-o vizită în China, Coreea de Nord, Mongolia și Vietnam a încercat și el inițierea unei minirevoluții culturale în stil maoist însă, în ciuda schimbărilor operate în repertoriile teatrelor și ale cinematografelor și a faptului că – așa cum povestește Dan Ciachir[1] –, în decurs de o singură săptămână toate revistele literare ajunseseră de nerecunoscut iar soliștilor de muzică ușoară li se interzisese să mai cânte în limbi străine, animozitatea artiștilor și intelectualilor a izbutit să-i frâneze elanul.

Unii dintre noi își mai amintesc însă că, de atunci încolo și până în decembrie 89, ziariștii din presa scrisă și redactorii de televiziune nu au mai avut voie să utilizeze unele cuvinte (de exemplu: noapte, frig, Biserică, înger, Dumnezeu, cruce), după cum devenise obligatorie și decuparea crucii din fotografiile cu biserici care apăreau în albumele de artă sau pe cărțile poștale.

Revoluția Culturală a traumatizat profund societatea chineză. Nu e deloc de  mirare că, în China comunistă de azi, ajunsă între timp la rangul de putere mondială, tema luptei de clasă a devenit subiect tabu. De altfel, atât Deng Xiaoping cât și Xi Jinping s-au numărat ei înșiși printre victimele epurărilor din acea vreme.

Numai că istoria își are ironiile ei.

Dacă Mao și Ceaușescu (acesta din urmă încercând să dea o nouă identitate României comuniste, atât pe plan național cât și internațional) intenționau să distrugă obiectele, ideile, obiceiurile și vechile moravuri, elitele de stânga din Occident ( revoluționarii woke din SUA și imitatorii lor de pretutindeni) urmează acum aceeași cale, aproape întreaga emisferă vestică aflându-se, așadar, în toiul unei noi revoluții culturale.

Cenzura de pe rețelele sociale, interzicerea unor cuvinte, opinii, semne sau chiar subiecte de discuție, precum și decuparea crucii din unele fotografii de biserici sau de catedrale sunt doar câteva dintre simptomele extrem de sigure ale reinfectării cu maoism.

Și, cum toate acestea se întâmplă într-un moment în care, pe fondul pandemiei covid 19, China riscă să se confrunte, din nou, cu un Occident strâns unit împotriva sa, adică așa cum s-a mai întâmplat în secolul al XIX-lea, cu prilejul Războaielor opiului, liderii chinezi nu pot fi decât încântați de nebunia care le-a cuprins adversarii.

Pe care presa din China îi numește baizuo ( liberali albi, în mandarină), caracterizându-i drept politicieni cărora ”le pasă doar de subiecte precum imigrația, minoritățile, LGBT și mediul înconjurător, care nu înțeleg problemele din lumea reală, care pledează pentru pace și egalitate doar pentru a-și satisface propriile sentimente de superioritate morală și care sunt obsedați de corectitudinea politică”.

Conform mijloacelor media chineze, politicienii baizuo (cei mai importanți dintre aceștia fiind considerați Barack Obama și Angela Merkel) ”pledează pentru incluziune și anti-discriminare, dar nu pot tolera opinii diferite”, superficialitatea lor fiind atât de mare încât ”încearcă să mențină egalitatea socială prin îmbrățișarea unor ideologii care, în realitate, se opun conceptului de bază al egalității”.

Potrivit unui savant de la Universitatea din Beijing, ”ideologia baizuo este falsă, ipocrită și va sfârși prin a face ca situația din Occident să meargă din rău în mai rău”.

Chinezii cunosc (ca și est europenii de altfel), prețul pe care trebuie să-l plătească, mai devreme sau mai târziu, societățile care își dinamitează propria istorie, învățământul, cultura și care desființează bazele meritocrației, sfârșind prin a penaliza hărnicia și inteligența. Și dovedindu-se, totodată, prea arogante pentru a putea învăța ceva din istoria popoarelor care au experimentat, deja, pe propria lor piele, dimensiunea distructivă a revoluțiilor culturale.

Marile imperii, aparent atotputernice și care nu pot fi cucerite din afară, se demolează singure, din interior.

Nedeea Burcă

 

 

1În cartea sa Derusificarea și dezghețul.