Dwight Longenecker

Pe când locuiam în Marea Britanie am observat o diferență stranie între Lumea Nouă și minunata, vechea Anglie. Anume, publicitatea lor era diferită.

În America orice produs era „nou și îmbunătățit”. Tot mai multe lingurițe de stafide adăugate la cereale, un unt de arahide întotdeauna mai savuros decât înainte, mașini pe zi ce trece mai elegante, mai sigure, mai luxoase, cu gadgeturi mereu mai diferite și mai spectaculoase. Aproape totul, de la sandvișuri la zgârie nori era în permanență actualizat, îmbunătățit, renovat și redenumit. Noul însemna, întotdeauna, mai bun.

În Țara Veche era, însă, invers. În loc să se facă publicitate unui produs ”nou și îmbunătățit”, era mult mai probabil ca acesta să fie promovat drept ”vechi”. Etichetele erau tipărite în stil eneglezesc Ye Olde, în vreme ce imaginile tradiționale cu Big Ben, Tower Bridge, diademe și coroane nobiliare umpleau aproape fiecare loc liber.

Dacă vrei să vinzi un obiect în Anglia, n-ai decât să-l pui într-o cutie de tablă veche, cu o imagine a unei colibe de stuf pe capac. Un alt truc publicitar ar fi obținerea unui atestat regal, pentru indiferent ce produs. Dacă Majestatea Sa, Regina ți-ar cumpăra jacheta, marmelada, crema de ghete sau murăturile, ai putea imprima stema regală pe etichetă și, presupunând că ai produs gem de căpșuni, te-ai putea lăuda că ești ”Furnizor de conserve selecționate al Casei Regale. Din 1972.”

Când locuiam în ținuturile ploioase, englezii păreau suspicioși în ceea ce privește progresul și, instinctiv, le dădeam dreptate. Îmi place mult mai mult moda veche. Cu toate acestea, ideea că un anumit lucru este bun sau rău doar pentru că este vechi sau nou este ridicolă. Presupunerea de bază a lumii moderne, că progresul este inevitabil și întotdeauna bun este al șaptelea cap al Hidrei și tare mă tem că până și englezii au ajuns să fie seduși de acest concept.

Progres sau progresism?

La fel cu restul celorlalte ”isme”, progresismul nu este o credință afirmată în mod explicit. Totuși, fie că este vorba despre medicină, despre confortul casnic, despre transport, divertisment, tehnologie sau despre orice altceva, ne-am deprins să presupunem, pur si simplu, că ”nou” trebuie să însemne ”îmbunătățit” și, prin urmare, ”mai bun”.

Concluzie greu de evitat, câtă vreme am făcut cu adevărat progrese – în special în ultimii 100 de ani. Pentru a oferi doar câteva exemple: mortalitatea infantilă la nivel mondial este în continuă scădere, mamele care mor la naștere sunt, de asemenea, tot mai puține, nivelul sărăciei extreme a înregistrat un declin față de acum o sută de ani și tot mai mulți oameni nu doar că sunt alfabetizați, dar au chiar posibilitatea de a urma studii superioare. Numărul celor care au acces la electricitate, apă curată, computere și internet, pot călători și se bucură de libertate și democrație este mai mare decât în trecut. În ciuda afirmațiilor ecologiștilor, calitatea apei și a aerului la nivel mondial este mai bună decât acum câteva zeci de ani. Progresele medicale sunt, de asemenea, vizibile. Un număr tot mai mare de oameni trăiesc mai mult și au o bună calitate a vieții, pentru o perioadă mai lungă decât oricând altcândva.

Așadar, ne-am putea întreba: Totuși, de unde atât pesimism? Când ia uite câte lucruri minunate ne-au adus știința, tehnologia și progresul!

Dar, pentru a juca bine rolul pietricelei din pantof, insist să vă reamintesc că ultimii o sută de ani ne-au adus și o listă întreagă de alte lucruri noi: Auschwitz era nou, comunismul, gulagul, înrobirea Europei de Est, marea foamete de pe vremea lui Stalin, masacrele lui Mao și câmpurile ucigașe din Cambodgia erau noi. Bomba atomică, Nagasaki și Hiroshima, milioanele de nenăscuți uciși prin avort, vânzarea organelor fetale, ingineria genetică, pornografia pe internet, operațiile de schimbare a sexului pentru adolescenți… toate acestea și încă multe altele de acest fel sunt, de asemenea, noi.

Este posibil ca unii dintre noi să se bucure de libertate individuală, sănătate, bogăție și oportunități de neegalat în societatea contemporană, dar familiile distruse, singurătatea, alcoolismul, dependența de droguri și sinuciderile au crescut în aceeași măsură.

Este cât se poate de evident că un lucru nu este neapărat bun doar fiindcă e nou. Iar, în ceea ce mă privește, așa cum nu am nicio problemă cu știința, ci doar cu ideologia scientismului, tot așa nu am vreo problemă nici cu progresul, ci doar cu ideologia progresistă.

Mitul progresului

Ideea că progresul este întotdeauna bun izvorăște din operele gânditorilor iluminiști ai secolului al XVIII-lea. Voltaire (d. 1778) credea că știința și raționalismul vor aduce un inevitabil progres material, Immanuel Kant (d. 1804), era mai puțin optimist, dar credea că omenirea este implicată într-o luptă continuă, treptată, cu sens ascendent. Hegel (d. 1831) își imagina progresul ca pe o luptă între idei și forțe contrarii – ”teza” și ”antiteza”, din al căror ”conflict” rezulta o nouă soluție, o ”sinteză”.

Mai târziu, în secolul al XIX-lea, Charles Darwin (d. 1882) a aplicat ideile lui Hegel observațiilor sale în lumea naturală. Așa cum știm, teoria lui era că doar cei mai puternici pot supraviețui ciocnirii speciilor. Gânditorul englez Herbert Spencer (d. 1903) a preluat ștafeta de la Darwin, aplicându-i ideile despre evoluție la societatea umană. Spencer vedea teoria evoluției ca pe un model pentru o mișcare înainte, inevitabilă, nu doar în lumea naturală, ci și în mintea, cultura și istoria umană.

Potrivit progresiștilor, această ciocnire în cadrul naturii și societății umane este inevitabilă și, în ciuda suferințelor iminente, întotdeauna creativă și pozitivă. Mai mult decât atât, adevărații progresiști consideră că este legitim să creezi intenționat ciocnirea pentru a produce sinteza – noua ordine dorită – deoarece sinteza care rezultă din această ciocnire este ceva nou, iar progresul este, nu-i așa?, întotdeauna bun.

Această presupunere explică optimismul incredibil de naiv și de persistent al progresiștilor. Ei pot asista la revoluții și suplicii, pot vedea ghilotine și camere de gazare, gulaguri, foamete impusă, camere de tortură și echipe de asasini, dar ridică din umeri: ”Este vorba doar despre supraviețuirea celui mai puternic. Așa funcționează natura. E în regulă. Avem câteva piedici pe drum, dar mergem mereu înainte și urcăm tot mai sus.”

Dacă un mit este, într-adevăr, o poveste fantastică, care dă lumii un sens, mitul progresismului tocmai acesta este! Observați, de asemenea, cum acest mit este un substitut al credinței în Providența Divină. În locul mâinii puternice a lui Dumnezeu, percepută pe întreg parcursul istoriei, progresiștii ne propun narațiunea generală a nobilului val ascendent al umanității, condus dintotdeauna și pentru totdeauna de înseși forțele misterioase ale Vieții.

Dar aceasta nu este decât o minciună complicată, întrețesută și derivată din celelalte capete ale Hidrei și, întocmai ca și acestea, se constituie într-o bază fictivă a societății noastre.

Brava lume nouă a lui Disney

Îmi plăcea cândva să glumesc zicând că America este ”o mare conspirație pentru a te face fericit” și, de asemenea, că nu există niciun loc care să rezume mai bine visul și motivația fericirii decât Lumea lui Disney.

Regatul magic stă ca un simbol a tot ceea ce este minunat, feeric pentru noi toți. Deoarece, aparent, acesta combină distracția, valorile familale, educația și divertismentul inofensiv cu adevărul, dreptatea și modul de viață american.

Pe vremea când locuiam în Anglia, un aristocrat local decisese să-și ducă familia în vacanță la Disney World. Ceea ce m-a surprins din cale-afară, fiindcă era genul de individ despre care mi-aș fi imaginat că își petrece vacanțele în Scoția, campat în afara castelului familial și vânând potârnichi îmbrăcat în haine de tweed și cizme de gumă, pentru ca apoi să intre în casă și să se schimbe în kilt, sporran și ciorapii aceia cu genunchiere și cuțitașe în interior. Dar nu, el s-a îndreptat ață înspre Fantasyland!

După ce s-au întors, l-am întrebat pe Lordul Blythering dacă i-a plăcut. El a ridicat o sprînceană, a luat o înghițitură de sherry și a oftat: ”Este uimitor ce puteți face voi, yankeii, cu plasticul!

Ca toate glumele bune, și aceasta dezvăluie adevărul. Lumea lui Disney, ca simbol al tuturor utopiilor imaginate vreodată, este o lume de plastic. Este artificială. Neadevărată.

Thomas More a fost cel dintâi care s-a jucat cu această idee folosind un calambur. El a scris cartea Utopia, iar cuvântul înseamnă atât ”loc bun”, cât și ”nicăieri”.

Deci, de ce mai avem, în ciuda tuturor romanelor și filmelor distopice, o asemenea apetență pentru utopii? De ce după ororile cumplite ale comunismului și nazismului cădem pradă, în continuare, promisiunilor de plastic ale inginerilor sociali? Fie că este vorba despre apelul la scară mică al cine știe cărei secte religioase, fie de un plan internațional, la scară largă, pentru o utopie globală, ce poate însemna această ciudată obsesie umană de a face lumea nu doar mai bună, ci chiar perfectă?

Drumul către utopie

Utopismul, al optulea cap al Hidrei, este un produs direct al celorlalte ”isme”.

Dacă utilitarismul este teoria practică care decurge din materialism și scientism, atunci utopismul este utilitarismul în acțiune. Utilitarismul este o teorie practică și tânjește să fie pus în acțiune. Încercarea de a obține ”cea mai mare fericire pentru cei mai mulți oameni” necesită o societate în care se iau măsuri directe. Nu trebuie decât să concepem un plan general, care trebuie pus în aplicare cât mai curând posibil.

”Toată lumea va fi fericită când vom instaura comunismul! Nu înțelegi? Toată lumea va fi fericită când va fi recunoscută rasa stăpână, iar națiunea noastră își va recăpăta măreția!Toată lumea va fi fericită! Mă auzi? Iar dacă refuzi să fii fericit, te vom scoate afară și te vom împușca, ceea ce va însemna mai puțini oameni nefericiți și mai mulți oameni fericiți.”

Dup cum observa Albert Camus, alibiul tiranilor este întotdeauna bunăstarea umanității.

Tirania fericirii

În consecință, așa cum ne arată istoria, utopismul conduce, neabătut, la tiranie. Visătorii utopici doresc întotdeauna să instaureze cel mai mare bine pentru cei mai mulți oameni, dar în decursul acestui proces nu vor avea nicio îndoială în ceea ce privește necesitatea arestării, torturării și chiar a uciderii ”celor puțini”.

Este lesne să condamnăm nazismul și comunismul – regimurile evident totalitare ale sec. al XX-lea, în vreme ce trecem cu vederea utopismul, care este un aspect asumat al vieții americane a secolului XXI. Amintiți-vă că toate capetele Hidrei sunt chiar fundamentul societății actuale. Sunt deja ferm la locul lor. Sunt aerul pe care îl respirăm. Nu fac parte din cultură, ci ele sunt chiar cultura!

În calitate de americani ne mândrim cu libertățile individuale, dar iată că libertățile noastre au fost deja distruse de utopismul prozaic care visează la o viață cât mai confortabilă și la ”căutarea fericirii”.

Le-am încredințat propriii noștri copii pentru a fi educați. Le-am predat banii prin industria serviciilor financiare și a asigurărilor. Ei controlează acum fluxul de informații, cenzurează și manipulează cu nerușinare ciclul de știri. Ne bombardează cu propaganda lor prin publicitate, educație, publicații și social media. De care am început deja să ne temem, iar libertățile nici nu ne-au fost pe atât luate, pe cât le-am cedat noi singuri, de bună voie și fără să crâcnim.

Așa cum observa C.S.Lewis, într-un eseu despre posibilitatea progresului:

”Statul modern nu există pentru a ne proteja drepturile, ci pentru a ne face binele, sau pentru a ne face mai buni – oricum pentru a ne face ceva, sau pentru a ne transforma în ceva. De aici și noua denumire de ”lideri” pentru cei care se numeau cândva ”conducători”. Suntem nu atât supușii lor, cât animalele lor domestice. N-a mai rămas nimic pentru ca să le putem spune: Vedeți-vă de treburile voastre. Viața noastră întreagă a devenit treaba lor.”

Utopia stăruitoare

Este puțin probabil ca planurile utopice pentru viitor să fie introduse printr-o revoluție radicală, violentă, precum revoluția franceză, rusă, sau chineză. Este, de asemenea, puțin probabil ca noua utopie să implice forțe militarizate omnipreznte, o poliție secretă opresivă sau un lider purtător de uniformă militară.

Noua utopie va fi, pur și simplu, un nou mod de viață – o nouă ordine mondială, dacă doriți. Va fi împlinirea vie a tuturor ”ismelor”. Total materialistă, va fi complet interconectată cu știința și cu tehnologia, garantând cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni, prin progres și soluții pragmatice. Considerentele morale vor fi excluse.

Aceasta este ceea ce eu numesc utopie stăruitoare sau totalitarism prin furt. Având în vedere timpul suficient de lung necesar instaurării depline, revoluția armată va fi inutilă. Broasca va fi fiartă prin creșterea lentă a temperaturii, utopia se va instaura încetul cu încetul, pe nesimțite, iar marea majoritate a oamenilor vor fi mai mult decât fericiți să se lase înrobiți.

Dar, oare nu chiar despre fericire era vorba?!

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici