Construit de Spiru Haret pe model franco-german și bazat pe o predare de tip clasic, care avea menirea de a da elevilor o cultură generală și de a-i pregăti pentru a fi autonomi, de a sta pe propriile lor picioare, sistemul de învățământ românesc a dat, chiar și în timpul comunismului, generații foarte bine educate, ceea ce s-a văzut în valurile succesive ale emigrației românești: intelectuali umaniști de prestigiu, fizicieni, chimiști, ingineri și medici de excepție, sau meseriași cu înaltă calificare.

După 1990, el a fost criticat în mod global și considerat ”depășit” (exact în felul în care s-a procedat cu industria), și asta în ciuda faptului că era una dintre cele mai puțin vinovate componente ale societății noastre proaspăt ieșite din comunism.

Având în vedere harul mimetic care ne caracterizează, a fost, apoi, floare la ureche să-l ”reformăm” la foc continuu, lăsându-ne ”inspirați” cu predilecție de paradigma educațională adoptată de America de Nord încă din anii ‘60 și care, acolo, se dovedise deja nefuncțională.

Fără să ținem seama că, așa cum remarca Mircea Platon1, noi suntem o țară mult prea săracă pentru a ne putea îngădui să importăm inteligențe, așa cum fac țările bogate, care își permit un sistem de învățământ experimental, pentru că tot ceea ce înseamnă acolo inginerie sau științe exacte este susținut de absolvenți, masteranzi, doctoranzi aduși din țările cu sistem de învățământ clasic: China, India, Ucraina, Rusia.

Nu și din România, însă, câtă vreme de când ne-am ”reformat” învățământul, tot ce mai putem să le trimitem sunt niscaiva culegători de fructe sau de sparanghel.

În contextul pandemiei de SARS-CoV-2, atât România cât și majoritatea celorlalte țări europene au decis închiderea școlilor, anul școlar continuând online sau, în acele foarte puține cazuri în care cursurile au fost, totuși, reluate, participarea copiilor la cursuri nu a fost obligatorie, limitându-se la un număr redus de elevi pe clasă, în regim alternativ. Singurele excepții care au păstrat școlile primare și gimnaziale deschise au fost Suedia și Islanda.

Numai că, la noi, în multe localități din zona rurală nu există internet fix, informatizarea abruptă accentuând marginalizarea unor copii de soarta cărora nu s-a interesat, la drept vorbind, nici unul dintre guvernele post decembriste.

Din nefericire, aceștia nu mai au nici posibilitatea de a învăța o meserie fiindcă, așa cum știm, școlile profesionale au fost, de asemenea, desființate, în 2009, de Ecaterina Andronescu care era, pe vremea aceea, ministru al Educației, Cercetării și Inovării în Guvernul lui Emil Boc. Decizie greu de înțeles, câtă vreme oricine posedă o minimă capacitate de de a raționa și un strop de bun simț, fie acesta oricât de elementar, înțelege că, pentru a funcționa în condiții cât de cât optime, orice societate are nevoie de meseriași bine calificați.

Spiru Haret era convins că ”ocupațiile manuale sunt tot atât de nobile ca și cele curat intelectuale” și că ”este contra intereselor țării ca toți copiii care au terminat cursul primar să nu poată îmbrățișa alte cariere decât carierele liberale”2, una dintre cele mai importante legi semnate de întemeietorul sistemului de învățământ modern fiind tocmai legea învățământului profesional (1899).

Având în vedere starea dezastruoasă a actualului nostru sistem public de învățământ, reformat și răs-reformat, timp de 30 de ani, de miniștri aparținând întregului spectru politic – decizia catastrofală de a desființa școlile profesionale fiind doar un exemplu din multe, foarte multe altele – ne întrebăm cu toții ce se va întâmpla cu copiii noștri odată cu deschiderea școlilor, în condițiile în care contextul epidemiologic va necesita măsuri de precauție eficiente și, sperăm, cât de cât logice și de bun simț. Adică lipsite de acea isterie pe care execrabila strategie de comunicare a guvernanților a răspândit-o în populație și care a avut efecte cu totul și cu totul contrarii celor preconizate.

Cu atât mai mult cu cât opinia conform căreia copiii sunt priviți ca principali „răspândaci” ai virusului continuă să fie extrem de bine propagată în România. Și asta, în vreme ce, în țările spre care privim noi de obicei, cu invidie, părerile, în această privință, sunt departe de a fi unanime. Iar în ultima vreme au apărut o sumedenie de studii științifice care contestă această aserțiune3.

Trebuie spus că, într-o perioadă atât de confuză ca aceea pe care o traversăm noi acum, știința însăși bâjbâie, neputincioasă, oferind concluzii contradictorii și care se pot schimba, așa cum am văzut, de la o săptămână la alta.

Există, așadar, o mulțime de ”lucrări”, mai mult sau mai puțin științifice, ale căror concluzii se bat cap în cap, ceea ce este, în mare parte explicabil, dacă ținem cont de faptul că autorii lor sunt și ei oameni, adică ființe subiective, care sfârșesc, deseori, prin a-și oglindi propriile partis-priuri în cercetările pe care le semnează.

Astfel încât, pentru a ”demonstra” ceva, este suficient să cauți cu răbdare acele ”argumente științifice” care îți servesc propriul punct de vedere.

Ceea ce ar trebui să ne îndemne la extrem de multă circumspecție vizavi de declarațiile politicienilor noștri care numai ei singuri în toată lumea sunt siguri pe ei înșiși, le știu pe toate și procedează în consecință. Cum ar fi, de exemplu, d-na Anisie, care ne spune dumneaei precis cât de periculoși sunt copiii noștri și cum răspândesc ei virusul.

Așa stând lucrurile și cum suntem deja familiarizați cu năravurile și lipsa de onoare a guvernanților, incapabili să-și asume erorile și chitiți să paseze cu nonșalanță responsabilitățile asupra oricui se nimerește prin preajmă, ne putem aștepta, cât de curând, ca noii țapi ispășitori pentru creșterea numărului de infectări cu virusul SARS-CoV-2 să fie tocmai copiii.

Și tare mă tem că, într-un asemenea moment, se vor găsi și suficienți ”cetățeni responsabili”, capabili să susțină orice nouă aberație a lui Nelu Tătaru sau Raed Arafat.

Spre deosebire de d-na Anisie, Anthony Fauci declara deunăzi că nu știe care va fi impactul deschiderii școlilor, că nu există date suficiente și că vom afla cu toții, pe parcurs. În schimb, avertiza cu maximă seriozitate asupra faptului că, în ceea ce privește deschiderea școlilor, nu este vorba de sănătate publică versus economie, ci despre sănătate publică versus sănătate publică4.

Și asta deoarece, așa cum spunea dr. Robert Redfield, director al Centrelor pentru Prevenirea și Controlul Bolilor, în Congresul SUA, carantinarea și încetarea cursurilor au blocat accesul la servicii de sănătate și la hrană a 7,1 milioane de copii.

E de presupus că, la noi, situația copiilor dezavantajați nu prea dă nimănui frisoane. Nu s-au achiziționat nici până în ziua de azi tablete pentru cei care au nevoie, grupurile sanitare din școli au rămas cum le știam, iar ditamai inițiatorul proiectului ”România educată” tace chitic, nederanjat de faptul că jumătate din copiii României nu au nici măcar acces la internet.

Așa stând lucrurile, poate că e util să reamintim aici, cuvintele de la 1900 ale liberalului Spiru Haret: ”Să presupunem, de exemplu, – scria el – că o clasă restrânsă de cetățeni ar fi izbutit să-și creeze un privilegiu, luând asupră-și, exclusiv, dreptul la învățătură, așa încât partea cea mai numeroasă a societății să fie condamnată la ignoranță. Fiind dat că ignoranța este cea mai mare dintre nenorociri, datoria legislatorului este să fărâme monopolul clasei privilegiate (subl. ns. V.R.). Făcând așa, el lucrează în interesul corpului social, căci suma de foloase cari vor decurge pentru acest corp dintr-o așa dispoziție este mult mai mare decât a foloaselor pierdute de partea atinsă.”5

Și când te gândești că, pe vremea aceea, nici nu se inventase încă pepsiglasul!