Pozițiile SUA și  Germaniei privitoare la conflictul din Armenia se constituie într-o relicvă a politicii externe staliniste și dăunează intereselor fiecărei națiuni implicate.

Armenii au dreptul de a-și proteja minusculul teritoriu care le-a mai rămas. Inclusiv Nagorno Karabakh, locuit de armeni încă de acum 2500 de ani, pe vremea când turcii nomazi rătăceau prin stepele Asiei Centrale, iar germanii trăiau în colibe primitive, cioplite din lemn. Cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de ținuturile învecinate, aici nu s-au produs nici schimbări etnice masive în favoarea musulmanilor, impresionantele mănăstiri răspândite în întreaga regiune constituindu-se, de altfel, într-o elocventă mărturie a istoriei armene antice.

Din perspectiva dreptului internațional, conflictul din Nagorno-Karabakh nu a început în jurul anului 1990, odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice ci, mai degrabă, în perioada 1920 -1923, culminând cu anexarea teritoriului armean de către Azerbaidjan – un ”dar” al Comisarului pentru naționalitățile Uniunii Sovietice, georgianul Iosif Vissarionovici Stalin.

De altfel, Moscova îi trădase deja pe armeni în războiul armeno-turc din 1920 (după pacea de la Brest Litovsk, impusă de germani, în 1917), după cum Stalin urmărea învrăjbirea celor două popoare, armenii și azerii, conflictul nerezolvat facilitând astfel guvernarea Moscovei. O abordare urmărită cu succes, așa cum știm, și în alte părți ale Uniunii Sovietice.

Așadar, reintegrarea Nagorno Karabakh în statul Azerbaidjan nu se poate constitui, cu niciun chip, într-o chestiune de dezbatere.

Și atunci, de ce Occidentul, ale cărui guverne sunt dominate de avocați, nu are o poziție juridică limpede în favoarea revendicării Armeniei asupra Nagorno Karabakh, apărând o nedreptate stalinistă?

Răspunsul este, ca întotdeauna când asistăm la încălcări ale legii internaționale, legat de geopolitică. Situația apărută în urma secesiunii Nagorno Karabakh este utilizată, acum, de Washington, Londra și Berlin pentru menținerea conflictelor din Caucaz în continuă fierbere, și pentru a ataca Moscova, prin intermediul mandatarilor de la Ankara și Baku.

Este vorba despre marea axă geopolitică est-vest care trece prin Tbilisi și Baku, în inima heartland-ului lui Mackinder, până în Asia Centrală, și se interesectează în Caucaz cu axa nord-sud, între Moscova, Teheran și Bagdad. Astfel, orice întărire a Armeniei, oricât de mică și nesemnificativă, deranjează. Și asta în ciuda pro-occidentalismului actualului președinte de la Erevan.

Oricine stăpânește cei câțiva kilometri până la magnifica mănăstire Khor Virap se plasează în miezul acestui conflict geopolitic. Cum granița Armeniei cu Turcia este mai impenetrabilă decât fusese, odinioară, Zidul Berlinului, păzit de soldați înarmați cu mitraliere, armenii pot doar privi, cu dor, înspre muntele lor sfânt, Ararat, sau mai la nord, înspre vechea lor capitală, Ani, ambele aflate acum pe teritoriu turcesc. Nu se pot duce acolo niciodată. Așa este și așa va rămâne, pentru că așa dorește Occidentul.

Conflictul azero-armean ar fi putut fi rezolvat în urmă cu zeci de ani, prin mijloacele diplomatice stăpânite deja, de Bismark, la Conferința de la Berlin, din 1878, care a împărțit Balcanii. Dar, evident, Occidentul nu are niciun interes, iar victimele sunt oamenii din Armenia și Azerbaidjan, amăgiți cu tot soiul de false formule de mediere și trădați, afacerile cu armament și așa zisele alianțe politice instigând în continuare la tensiuni.

Absurdul situației merge până într-acolo încât Israelul, țara în care supraviețuitorii Holocaustului și-au găsit un adăpost, este acum principalul furnizor de arme pentru Azerbaidjan, care le utilizează pentru a ataca supraviețuitorii armeni ai unui alt genocid.

Foto: Trei generații pentru Armenia

Iar Turcia (care coordonează militar atacurile Azerbaidjanului), este din nou agresor.

Însă nu trebuie trecut cu vederea faptul că, așa cum spuneam, islamismul care îl determină pe Erdogan să atace Armenia creștină este rezultatul unui calcul geopolitic.

Chiar înainte de fondarea Israelului (în 1948), Marea Britanie, putere colonială, împărțise cu succes lumea arabă prin crearea Regatului extremist Wahabit Islamic al Arabiei Saudite, în 1924. Iar ulterior, în 1978, americanii l-au ajutat pe conducătorul militar islamist Zia ul-Haq să preia puterea în Pakistan. Arabia Saudită și Pakistanul au lansat apoi împreună atacul planificat de SUA și Marea Britanie asupra heartlandului geopolitic al Afganistanului, aruncând țara într-un război civil de 40 de ani.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, Arabia Saudită a sprijinit Occidentul în conflictele legate de rutele conductelor de petrol și gaze din Caucaz, în special în timpul războaielor cecene din anii 1990, care aveau ca scop dezintegrarea Rusiei. În acest conflict, tânărul islamist turc Recep Tayyip Erdogan și-a câștigat și primele merite ca slujitor al intereselor occidentale. Având în vedere precedentul Arabiei Saudite și al Pakistanului, nu este o coincidență nici transformarea Turciei seculare, kemaliste, de către Erdogan și partidul său într-o republică islamică din ce în ce mai radicală după 2003, în război sau amenințând cu războiul aproape toate statele vecine. Este rezultatul planificării geostratice inteligente.

În cartea sa Secret Affairs: Britain‘s Collusion With Radical Islam, Mark Curtis a descris în detaliu și în cunoștință de cauză această strategie de construire a islamismului, care datează din secolul al XIX-lea.

Nimic nu este mai puțin în interesul național al Turciei decât să facă exact cea ce face sub Erdogan, cu vecinii săi, din Siria până în Irak și Armenia. Ultimul lucru pe care și-l poate dori o Ankara guvernată rațional este încă o purificare etnică, după un atac izbutit asupra Nagorno Karabakh. Atacurile grupărilor teroriste  islamiste asupra orașelor din nordul Siriei – locuite, printre altele, de refugiați ai genocidului armean din 1915 –, care au avut drept consecință pierderi mari în rândurile populației civile, au afectat deja reputația Turciei atât în lumea arabă cât și în Occident.

De exemplu, sancțiunile economice actuale ale Arabiei Saudite împotriva Turciei nu sunt legate doar de conflictul legat de asasinarea lui Jamal Kashoggi, în Ambasada saudită de la Istambul, ci și de continuarea ocupării de către Turcia a terenurilor arabe în Siria. Emiratele Arabe Unite au luat, de asemenea, o poziție clară împotriva Turciei. În țările arabe interesele armenilor și ale altor cetățeni aparținând unor națiuni aflate în conflict cu Turcia, care au fost primiți cu generozitate ca refugiați în țări precum Liban, Siria sau, în trecut, Iordania, sunt privite cu simpatie.

Pentru a fi drepți, trebuie să spunem că Turcia a fost incitată de Occident pentru a sprijini teroarea islamistă în războiul sirian. În cele din urmă, Ankara trebuie totuși să admită că a fost ademenită într-o capcană: aceea de a-și distruge pentru  totdeauna relațiile cu țările vecine, diminuându-și rolul într-o regiune în care, altminteri, ar fi putut deveni o putere economică și de reglementare centrală.

Prin urmare, în ceea ce privește Armenia, Turcia trebuie să evite cu orice preț repetarea evenimentelor din Siria. Și asta deoarece consecințele purificării etnice a armenilor din Nagorno Karabakh ar fi diferite de cele ale evenimentelor din Siria, pe care mass media occidentală le-a măturat sub covor. Ele ar fi devastatoare pentru reputația Turciei, închizând, poate definitiv, ușa acesteia atât către Europa, cât și către lumea arabă.

Sancțiunile economice ar putea, de asemenea, distruge economia turcă aflată deja în criză profundă. După cum, indiferent de ”notele de subsol” geopolitice, poziția politică germană s-a putea apropia, sub presiunea opiniei publice, de aceea a Franței, care, aceasta din urmă, și-a făcut cunoscut punctul de vedere deosebit de limpede privitor la protecția ținuturilor armenești.

Prin urmare, întrebarea e dacă Turcia dorește să rămână în continuare cu cei care doresc continuarea conflictului, pentru a destabiliza în continuare Caucazul și a ataca Rusia, sau dacă dorește să-l rezolve, pentru a contribui la dezvoltarea regiunii, precum și pentru a-și restabili bunele relații cu vecinii, consolidându-și astfel poziția în Orientul Mijlociu.

Pentru că așa cum stau lucrurile acum, cea mai bună șansă atât pentru Turcia, cât și pentru pacea din regiune, este de a căuta, împreună cu Rusia, o soluție bazată pe o interpretare rezonabilă a dreptului internațional. Ministrul de externe Lavrov, pe jumătate armean, pare, în această situație, o bună persoană de contact.

Desigur, marea întrebare este dacă va face asta cu sau fără ajutorul Occidentului, care pare extrem de prins în eternele sale jocuri geopolitice. Așa sau altminteri, o soluție regională ar fi, cu siguranță, în interesul național al Turciei.

Pt. conf: N.B.

Bibliografie: Mark Curtis, Secret Affairs: Britain‘s Collusion With Radical Islam; Hans Joachim Duebel, Why the West Fuels Conflict In Armenia, în The American Conservative, october 16, 2020, https://www.theamericanconservative.com/articles/why-the-west-fuels-conflict-in-armenia/