Daniel Larison

Madeleine Albright, prima femeie care a ocupat funcția de secretar de stat al SUA, promotoare marcantă a intervenționismului liberal și a extinderii NATO a murit miercurea trecută de cancer, la vârsta de 84 de ani.

Născută la Praga în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, ea s-a stabilit în Statele Unite împreună cu familia ei și a avut o ascensiune fulminantă în serviciul guvernamental. A studiat relații internaționale, a predat la Universitatea Georgetown și a intrat în serviciul public ca ambasador la Națiunile Unite în cel dintâi mandat al lui Bill Clinton, fiind apoi nominalizată să conducă Departamentul de Stat, în cel de-al doilea.

Albright a avut o influență majoră asupra politicii externe a administrației Clinton, străduindu-se să stimuleze permanent reacții cât mai agresive și mai intervenționiste la crizele și conflictele externe.

Viziunea ei asupra politicii externe a lumii își are rădăcinile în istoria unei Europe devastate de război, ceea ce a condus la distorsionarea viziunii ei asupra problemelor internaționale și a încurajat-o să favorizeze prea des opțiunile militare. A avut o influență semnificativă asupra abordării din ce în ce mai combative de la sfârșitul președinției lui Clinton, precum și o contribuție esențială în construirea sprijinului pentru intervenția militară SUA/NATO în Kosovo. ”My mindset is Munich”, spunea ea adesea, ca o explicație a modului în care vede lumea (Munchen fiind orașul german în care aliații occidentali i-au abandonat patria naziștilor) și, asemenea tuturor europenilor și americanilor bântuiți de cel de-al Doilea Război Mondial, a făcut greșeala de-a vedea câte-un Munchen la fiecare colț de stradă.

Acum un sfert de secol, în momentul în care Albright era nominalizată la Conducerea Departamentului de Stat, Owen Harris observa că ea reprezintă  ”o întrupare a credinței în virtuțile intervenționismului american dezinhibat”. Intrând în serviciul guvernamental în anii 1990, când puterea SUA era la apogeu, Albright era cât se poate de bine poziționată pentru a-l susține, izbutind să oficializeze acea politică mai cu seamă în Balcani.

Potrivit unei anecdote celebre, ea l-ar fi mustrat pe Collin Powell, pe atunci președinte al Statului major General: ”Ce rost are să ai această armată superbă, despre care vorbești mereu, dacă nu o putem folosi?”

Că armata americană ar trebui folosită chiar foarte des atunci când apar probleme internaționale i se părea ceva de la sine înțeles și, prin urmare, a pus serios umărul la stabilirea bazelor soluționării excesiv militarizate a afacerilor externe americane din ultimii douăzeci de ani.

Așa cum observa Harries cu multă vreme în urmă, ”una dintre caracteristicile cele mai deconcertante ale acestui entuziasm pentru acțiunea cu orice preț este natura sa vădit nediscriminatorie, promovând intervenția din principiu și nu doar ca pe o măsură drastică, demnă de a fi luată în considerare doar după ce toate celelalte au eșuat, iar interesele aflate în joc sunt cu adevărat importante. Cu alte cuvinte, punând accentul nu pe scopurile finale, ci pe demersul în sine.” Într-o cetate care nu ducea deloc lipsă de partizani fervenți ai ”do something-ismului”, Albright s-a numărat printre cei mai agresivi dintre aceștia.

Dincolo de sprijinul ei pentru intervenționism, Albright este faimoasă și pentru comentariile ei din 1996 referitoare la sancțiunile împotriva Irakului. Ca răspuns la o întrebare despre decesele a sute de mii de copii irakieni ca urmare a sancțiunilor, Albright a spus: ”Cred că alegerea este foarte grea, însă prețul… noi credem că a meritat.” Ea și-a regretat ulterior comentariul, considerându-l stupid, dar întâmplarea a rămas ca un exemplu rarisim de situație în care un oficial american de rang înalt recunoaște răul pricinuit de sancțiuni, încercând, totuși, să îl justifice.

Astăzi, majoritatea adepților sancțiunilor fac tot posibilul să nege faptul că acestea ar cauza vreun prejudiciu populației civile din țările vizate, încercând să transfere vina asupra guvernului local sau să găsească alte motive.

Indiferent dacă a făcut-o intenționat sau nu, răspunsul ei a scos la iveală cruzimea din miezul acestei concepții conform căreia guvernul american ar trebui să pedepsească oameni nevinovați din alte țări, pentru ca aceștia să se ridice împotriva liderilor.

Madeleine Albright nu doar că a susținut intervenția militară în Bosnia, dar a fost și forța motrice din culisele războiului ilegal din Kosovo, din 1999.

Această acțiune nu a fost autorizată nici de Congresul american, nici de ONU, iar NATO nu a acționat în apărarea vreunuia dintre membrii săi. SUA și NATO au intrat în război pentru a forța ceea ce era pe atunci Iugoslavia să-și retragă forțele de pe o parte a propriului ei teritoriu.

Deși a fost justificat drept o intervenție umanitară, războiul din Kosovo a fost o încălcare majoră a dreptului internațional, a adus un prejudiciu semnificativ relațiilor dintre SUA și Rusia și a ajutat la deschiderea drumului pentru alte războaie ilegale în deceniile care au urmat. Albright a vorbit mai târziu despre intervenția din Kosovo ca despre momentul ei cel mai memorabil dar, în realitate, acesta a fost doar o concretizare a greșelilor din întreaga sa activitate.

La câțiva ani după Kosovo, a început dezbaterea despre războiul din Irak. În 2002, Albright a scris un articol de opinie în care și-a exprimat rezervele cu privire la graba administrației Bush de a-și îndrepta atenția asupra Irakului dar, în ciuda obiecțiilor sale vizavi de viteza pregătirilor, a fost practic de acord cu esența acelei politici. Deși nu considera invadarea Irakului drept o urgență, ea nu dezaproba ideea intervenției și a forțării unei schimbări de regim. Așa cum spusese chiar ea, ”ar trebui să alegem un moment care să se potrivească cel mai bine intereselor noastre”.

Este evident că Albright nu a avut nimic de obiectat cu privire la o agresiunea ilegală împotriva Irakului, pricipala ei observație fiind aceea că, pur și simplu, trebuia așteptat momentul potrivit. Ceea ce era, de altfel, tipic pentru mulți democrați belicoși și rezervele lor de tipul ”da, dar…”, privind capacitatea de război a administrației Bush de la acea vreme. Or, asta nu o absolvă nici de eroarea gravă de a fi luat de bune exagerările din jurul programelor de arme neconvenționale ale Irakului, și nici de aceea de a fi acceptat logica schimbării regimului. Albright nu s-a numărat printre principalii promotori ai invaziei, dar nu s-a opus cu adevărat acelui război.

De altfel, ea nu a fost străină de susținerea utilizării forței împotriva Irakului încă de pe când făcea parte din guvern. Una dintre cele mai cunoscute declarații ale sale, justifica, în 1998, eventuala lansare a unor atacuri asupra guvernului irakian: ”Dacă vom folosi forța, aceasta se va întâmpla deoarece suntem America; națiunea indispensabilă. Suntem la înălțime și vedem în viitor mai departe decât alte țări, percepem mai bine pericolele care ne amenință pe noi toți”. O declarație de un egoism remarcabil chiar și pentru acea vreme.

După cum a remarcat de mai multe ori președintele Institutului Quincy, Andrew Bacevich, evenimentele ulterioare au dovedit că această afirmație este falsă. Nu doar că Statele Unite nu au văzut în viitor mai departe decât alte țări, dar s-au dovedit oarbe în fața unor pericole ușor previzibile chiar și pe vremea când Albright spunea aceste cuvinte.

Noțiunea că America este ”națiunea indispensabilă” reflectă suficiență și dorință de auto-măgulire, având prea puțin de-a face cu realitatea sau cu felul în care este văzută de restul lumii.

Iar dacă SUA aleg să folosească forța împotriva unor state mai mici și mai slabe este deoarece pot și nicidecum pentru că trebuie.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

 

Accesul la ziarul nostru este liber, dar dacă ți-a plăcut articolul, poți să faci cinste cu o cafea aici!