Ted Galen Carpenter

 

O caracteristică izbitoare a politicii externe a SUA, fie că vorbim despre administrația republicană sau despre cea democrată, este acea că factorii de decizie par adesea a ignora faptul că alte țări ar putea considera unele dintre inițiativele ei ca fiind, pe bună dreptate, amenințătoare.

În schimb, presupunerea implicită este că politicile Washingtonului sunt întotdeauna nobile, bine intenționate și servesc atât SUA cât și întreaga lume. O prezumție corolar fiind aceea că aceste virtuți sunt atât de evidente, încât niciun guvern străin nu poate avea o perspectivă diferită. Astfel încât orice obiecție, critică sau subminare a vreuneia dintre aceste politici este considerată o dovadă definitivă a unor intenții malefice.

Mass media mainstream din SUA reflectă, în general, aceeași atitudine, la fel ca majoritatea specialiștilor din tink-tank-uri.

Incapacitatea totală de a vedea pozițiile și comportamentul Washingtonului din punctul de vedere al celorlalte părți este un defect omniprezent și adesea dezastruos în relațiile Americii cu restul lumii, în special cu țările pe care liderii americani le consideră adversare. A caracterizat, fără doar și poate, politicile excesiv de rigide față de Coreeea de Nord și Iran. Dar, meteahna a fost cu precădere evidentă în politicile Washingtonului față de China și Rusia. Liderii americani se așteaptă ca Republica Populară Chineză (RPC) să accepte liniștită politicile lor de izolare, în mod evident ostile. Iar managementul năucitor al relațiilor cu Rusia de după căderea Uniunii Sovietice este și mai rău. A produs un nou război rece inutil cu Moscova, toată această rasoleală extraordinară culminând cu actuală criză din Ucraina.

SUA adoptă politici care ignoră preocupările fundamentale ale RPC. Din punctul de vedere al Chinei, creșterea constantă a sprijinului politic și militar al SUA pentru Taiwan este extrem de provocatoare. Oficialii chinezi nu obosesc niciodată să sublinieze că, începând cu călătoria lui Richard Nixon din 1972 și cu semnarea comunicatului de la Shanghai, SUA s-au angajt să respecte politica ”o singură China”. Ruperea relațiilor diplomatice ale SUA cu Taipei și recunoașterea oficială a RPC la începutul anului 1979 păreau să confirme această politică. În comunicatul comun din 17 august 1982, de după întâlnirea lui Ronald Reagan cu premierul RPC, Zhao Ziyang, Statele Unite au convenit chiar să pună capăt vânzărilor de arme către Taiwan, o mișcare ce dădea de înțeles că Washingtonul va accepta, în cele din urmă, reunificarea insulei cu continentul.

Factorii de decizie ai Chinei se plâng însă că, în loc de asta, Statele Unite nu doar că au continuat tranzacțiile cu arme, dar au adoptat o definiție foarte flexibilă a ceea ce înseamnă armele ”defensive” și, chiar mai rău decât atât, sub președintele Donald Trump, limitările anterioare ale sprijinului politic, diplomatic și militar al SUA pentru Taiwan s-au erodat dramatic. Înalții oficiali americani de securitate națională au început să se întâlnească cu omologii lor taiwanezi – ceea ce nu se mai întâmplase din 1979. Pentru ca, la ora actuală, nivelul sprijinului verbal și material al SUA pentru Taiwan să fi ajuns la niveluri nemaivăzute de la schimbarea relațiilor cu Beijing-ul. În plus de asta, a fost de asemenea restaurată și o mare parte din substanța vechiului tratat de apărare reciprocă dintre Washington și Taipei din perioada Războiului Rece. Avioanele și navele militare americane operează acum în vecinătatea Taiwanului cu o pondere și frecvență din ce în ce mai mari.

Pentru chinezi, aceste evoluții reflectă atât duplicitatea, cât și intenția agresivă a Washingtonului. Statutul politic al Taiwanului este o problemă de mare prioritate pentru Beijing, liderii RPC nu au acceptat nicicând independența de facto a Taiwanului și insistă că nici nu o vor face vreodată. Ei suspectează acum că Statele Unite facilitează obiectivul separării permanente a Taiwanului de continent și consideră acest comportament extrem de neprietenos. Din punctul lor de vedere, Taiwanul a fost smuls cu forța de către Japonia în timpul ”secolului de umilire” al Chinei, iar după victoria comunistă din timpul războiului civil, SUA au împiedicat reunificarea, prin plasarea forțelor sale navale între continent și Taiwan.

Cele mai noi manifestări ale sprijinului SUA pentru guvernul separatist de pe insulă sunt privite ca un refuz de a accepta punctul de vedere al Chinei referitor la cea mai sensibilă dintre problemele sale. Motiv pentru care avertismentele Beijingului către Washington devin din ce în ce mai directe.

Cu toate acestea, furia Chinei vizavi de Statele Unite depășește problema Taiwanului. Oficialii RPC observă încercarea Washingtonului de a converti Dialogul Cvadrilateral de Securitate (alcătuit din SUA, Australia, Japonia și India) într-o alianță militară îndreptată implicit împotriva Chinei. Ei sesizează eforturile încununate de succes ale administrației Biden de a presa Japonia să facă din problema Taiwanului o problemă serioasă a politicii de securitate a Tokyo. Și protestează atât față de apariția substanțialei prezențe navale a SUA în Marea Chinei de Sud, cât și față de dorința evidentă a Washingtonului de a se alătura oricărei țări din regiune care contestă pretențiile teritoriale ale Beijingului. Plângeri care îi fac pe liderii americani să ridice sastisiți din umeri.

Strategiile Washingtonului privitoare la China au fost, însă, deosebit de ingenioase și abile, dacă e să le comparăm cu comportamentul grosolan-belicos adoptat față de Rusia. Conform tuturor dovezilor, în timpul negocierilor pentru ca Moscova să consimtă nu doar la reunificarea Germaniei ci și la intrarea acesteia în NATO, președintele George H. W. Bush și consilierii săi și-au determinat interlocutorii să creadă că NATO nu se va extinde dincolo de granița de est a Germaniei unite.

Când administrația lui Bill Clinton a lucrat pentru admiterea în Alianță a Poloniei, Republicii Cehe și Ungariei, președintele Boris Elțîn a obiectat ferm. Doleanțele Moscovei devenind tot mai puternice odată cu rundele de expansiune ulterioare, din timpul președințeiei lui G. W. Bush, care au adus în pactul militar și alte țări est europene, inclusiv republicile baltice. Oficialii ruși s-au opus, de asemenea, prezenței tot mai crescute a trupelor americane în aceste țări. Președintele Putin și-a exprimat obiecțiile politicos, dar ferm în discursul său la Conferința de Securitate de la Munchen, din martie 2007, însă liderii americani nu le-au dat nici cea mai mică atenție.

Mai mult decât atât, ei au insistat în continuare încercând să obțină aderarea Georgiei și Ucrainei la NATO, ajutând, alături de aliații cheie europeni, mișcările care l-au dat jos pe președintele ales al Ucrainei (pro-rus). De data aceasta răspunsul rusesc nu a luat doar forma unor proteste ineficiente, Kremlinul anexând – pentru a asigura baza navală rusă de la Sevastopol, precum și pentru a trimite un mesaj Occidentului – peninsula Crimeea a Ucrainei.

Avertismentele Moscovei adresate Statelor Unite și aliaților săi privitoare la faptul că încercarea de a aduce Ucraina în NATO se va constitui într-o depășire evidentă a liniei roșii au devenit acum foarte clare. Liderii ruși nu vor îngădui ca Ucraina să devină o arenă a proiecțiilor puterii militare occidentale, deoarece o asemenea dezvoltare ar amenința interesele esențiale de securitate ale Rusiei. Insă liderii americani par, și de data aceasta, surzi, insistând că Kievul are ”dreptul” de a se alătura NATO, odată ce îndeplinește standardele de aderare ale Alianței. Prin intermediul a tot mai multe vânzări de arme, exerciții militare și tot soiul de alte măsuri de acest fel, Washingtonul încearcă deja să facă din Ucraina un aliat al NATO în aproape toate privințele, iar Rusia a răspuns prin consolidarea forțelor sale de-a lungul graniței cu Ucraina.

Trebuie să ne întrebăm cum e posibil ca oficialii americani să creadă că extinderea NATO spre est, până la granița Rusiei, precum și desfășurarea tot mai crescută a mijloacelor militare în aceeași regiune, ar putea fi percepută de Rusia drept altceva decât o amenințare explicită? Cu toate acestea, de-a lungul acestui proces, factorii de decizie americani au insistat să convingă pe toată lumea că încercarea de a așeza cea mai nimicitoare alianță militară din istorie în pragul unei alte mari puteri nu este nici pe departe un act ostil.

Sunt, oare, elitele politice ale Americii, cu adevărat incapabile să înțeleagă cum le sunt percepute acțiunile de către Rusia și RPC? Dacă nu, atunci singura explicație este aceea că înțeleg, însă nu le pasă nici cât negru sub unghie de faptul că mișcările lor cresc în mod nepermis riscul material al unui război oribil și nimicitor.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

Sursa: aici

 

Accesul la ziarul nostru este liber, dar dacă ți-a plăcut articolul, poți să faci cinste cu o cafea aici!