Thomas Fazi

Întreaga Europă suferă din cauza crizei energetice dar, pentru cea mai mare economie a continentului, aceasta este mai mult decât o criză economică, este una existențială. Glorificată cândva drept forța economică a Europei, Germania a devenit, între timp, cea mai slabă verigă a ei.

Recesiunea de anul viitor este acum considerată aproape sigură; producția industrială a scăzut cu 9% față de anul trecut; inflația a crescut la două cifre pentru prima oară după cel de-Al Doilea Război Mondial. Având în vedere profunda frică de inflație a Germaniei, toate acestea sunt destul de problematice. Dar, și mai traumatizantă este balanța comercială negativă a țării – pentru prima oară în mai bine de treizeci de ani. Or, aceasta nu poate fi decât o pastilă foarte greu de înghițit câtă vreme, pentru nemți, creșterea condusă de export este mai mult decât un model economic, face parte din identitatea lor națională.

Dar, acele zile aparțin de-acum trecutului. Mașina economică germană e defectă. A fost lovită, mai întâi de carantinele din 2020 și 2021, care au perturbat lanțurile globale de aprovizionare, forțând industriile germane să plătească mai mult pentru componentele din ce în ce mai rare pe care le cumpărau cândva din China. Pandemia a redus, de asemenea, creșterea pe piețele de export asiatice – în primul rând pe piața chineză.

A urmat conflictul din Ucraina și fluxul de sancțiuni occidentale, care au crescut prețul gazului (și al altor materii prime), destabilizând și mai mult lanțurile de aprovizionare. Sub povara exploziei prețurilor la energie, un număr mare de firme industriale din Germania (aproape una din șase), sunt nevoite să-și reducă sau chiar să-și abandoneze producția.

În lumina celor de mai sus, este ușor de înțeles de ce cancelarul german Olaf Scholz a avertizat că va urma o criză prelungită, una care ”nu va trece în câteva luni”. Numai că și aceasta este o subestimare. Doi dintre pricipalii piloni ai succesului Germaniei în secolul al XXI-lea – importurile ieftine de materii prime și energie (în special din Rusia) și cererea mare în resul lumii – au fost smulși din fundația economică a țării și probabil că pentru multă vreme de aici înainte.

Privind în urmă și studiind evenimentele recente nu poți să nu te întrebi dacă ceea ce se întâmplă acum este, într-adevăr, doar rezultatul unei serii de evenimente nefaste și, ar spune unii, al indulgenței Germaniei față de Rusia, la care se adaugă obsesia obtuză pentru export – toate acestea lăsând țara extrem de vulnerabilă la șocurile externe? Să fie Germania doar o victimă colaterală a războiului proxy dintre SUA și Rusia? Sau, nu cumva, este ea însăși ținta unui război economic?

Această întrebare este imposibil de ignorat în urma atacului recent asupra gazoductelor Nord Stream, deținute parțial de germani, care leagă Rusia de Germania. Chiar dacă guvernele și comentatorii occidentali s-au grăbit să arate Rusia cu degetul, Jeffrey Sachs, economist american și profesor la Universitatea Columbia a exprimat recent o opinie împărtășită de mulți: anume că actul de sabotaj asupra conductei este mai probabil să fi fost ”o acțiune a SUA” – una îndreptată, în primul rând, împotriva Germaniei. O afirmație similară a fost făcută și de Douglas Macgregor, un colonel în retragere al armatei americane și fost consilier al secretarului american al Apărării în administrația Trump. Și mai e tweetul acum infam (șters ulterior) al lui Radek Sikorski – fostul ministru de externe al Poloniei și actualul președinte al delegației UE-SUA a Parlamentului European – care a postat o imagine a avariei Nord Stream, alături de cuvintele ”Mulțumesc, SUA”.

Nu este greu de înțeles că atât de mulți oameni sunt înclinați să vadă în asta o acțiune americană, mai degrabă decât una rusă. Câtă vreme nu este deloc clar cum ar beneficia Rusia de pierderea conductelor și implicit de efectul de pârghie exercitat de acestea asupra Germaniei și a altor state europene. SUA, pe de altă parte, au multe de câștigat de pe urma scoaterii Nord Stream din acțiune – posibil pentru totdeauna, conform surselor germane. (Rusia contestă daunele și susține că conducta ar putea fi reparată și redeschisă în curând, dar că autoritățile occidentale nu vor permite Rusiei să inspecteze conductele.)

Faptul că SUA s-au opus întotdeauna Nord Stream, în special Nord Stream 2, o nouă conductă paralelă cu Nord Stream 1 (în funcțiune din 2011), care a fost finalizată în 2021 și era de așteptat să intre în funcțiune în 2022, dublând furnizarea anuală de gaz rusesc către Germania. Este ușor de înțeles de ce establishment-ul american nu a fost mulțumit de o asemenea evoluție: mai mult gaz ar fi însemnat relații ruso-germane mai puternice, ceea ce ar fi condus probabil la o extindere a comerțului, la creșterea schimburilor culturale și, în cele din urmă, la o nouă arhitectură de securitate care ar fi făcut umbrela NATO din ce în ce mai redundantă, slăbind hegemonia SUA asupra continentului european.

Acesta este motivul pentru care Statele Unite au încercat să torpileze proiectul încă din 2017, când Congresul SUA, sub conducerea lui Trump, a adoptat Conuntering America’s Adversaries Trough Sanctions Act (CAATSA), care l-a autorizat pe președintele SUA să impună sancțiuni companiilor implicate în construcția conductelor rusești pentru export de energie, provocând oprirea instalării conductelor timp de un an. Mai recent, atât Biden cât și Victoria Nuland, subsecretarul de stat pentru afaceri politice în administrația Biden, binecunoscută pentru celebrul îndemn ”Fuck the EU”, amenințaseră amândoi că vor închide Nord Stream 2 dacă Rusia va invada Ucraina.

Până nu cu multă vreme în urmă, germanii vedeau încă toate acestea ca pe un amestec nejustificat în afacerile interne ale țării, dacă nu chiar – așa cum spusese, la începutul lui 2021, ministrul de Externe Gabriel Sigmar – ca pe o încălcare a suveranității Germaniei, și a dreptului internațional. Ziarele germane au discutat deschis despre modul în care SUA s-au opus Nord Stream, în speranța că vor putea înlocui gazul rusesc, vânzând Europei propriul lor gaz lichefiat (GNL).

Un alt critic vocal al amestecului SUA în afacerile energetice germane era și fostul șef al Agenției Germane pentru Energie, Stephan Kohler. Într-un interviu din 2017, el a subliniat că SUA au afirmat deschis în proiectul de lege CAATSA că scopul este crearea unor oportunități de piață mai bune pentru GNL-ul său. Cu un alt prilej, Kohler a spus că toate astea fac parte dintr-o strategie mai amplă de ”a crea o ruptură între Europa și Rusia”.

Se pare, așadar, că ideea implicării SUA nu poate fi respinsă ca o simplă teorie a conspirației. De fapt, în bestsellerul său din 2010, The Next Decade, fostul președinte al firmei private de informații Stratfor și unul dintre cei mai cunoscuți geostrategi ai Americii, George Friedman, scria: ”Rusia nu amenință poziția globală a Americii, însă doar simpla posibilitate ca aceasta să colaboreze cu Europa și, în special, cu Germania, dă naștere celei mai importante amenințări din deceniu, o amenințare pe termen lung care trebuie înăbușită din fașă”. Concluzionând, totodată, că ”menținerea unei breșe puternice între Germania și Rusia prezintă un interes covârșitor pentru Statele Unite”. Mai recent, Friedman a afirmat acest lucru în termeni și mai duri: ”Interesul suprem al Statelor Unite, pentru care am luptat războaie de secole – Primul, Al Doilea și Războiul Rece – a fost relația dintre Germania și Rusia, acestea două, unite, fiind singura forță care ne-ar putea amenința. Și trebuie să ne asigurăm că nu se va întâmpla niciodată”.

Deci, aceasta a fost politica semi-oficială a SUA de ceva timp. Și, deși s-ar putea ca unii să nu fie de acord cu teoriile din jurul atacului asupra conductei, sau cu originile conflictului din Ucraina în general, consecințele sunt totuși foarte greu de negat: periclitarea aprovizionării Rusiei (cel puțin pentru un viitor previzibil), distrugerea modelului creșterii germane bazate pe exporturi și crearea unei rupturi puternice între Germania și Rusia.

În același timp, pe măsură ce se străduiește să înlocuiască gazul rusesc, Germania a apelat la SUA, care asigură acum (la ”prețuri astronomice”, potrivit ministrului german al economiei), 45% din importurile europene de GNL – în creștere, de la 28% în 2021. Așadar, în general este greu de negat că SUA beneficiază în mod evident de criza europeană, în general, și de recentul atac asupra conductelor, în special. Acesta fiind, fără îndoială, și motivul pentru care secretarul de stat Antony Blinken a spus că atacul asupra Nord Stream oferă o ”oportunitate extraordinară” de a pune capăt dependenței Europei de energia rusă – un mod ciudat de a vorbi despre ceea ce echivalează cu un atac terorist asupra unei infrastructuri strategice a unui aliat NATO. El a confirmat, de asemenea, că SUA a beneficiat, în mod direct, de această acțiune: ”Acum suntem principalul furnizor de GNL în Europa”, a spus el.

De remarcat, de asemenea, că atacul a venit într-un moment în care guvernul german se afla sub o presiune din ce în ce mai mare pentru a pune capăt sancțiunilor. Cu doar o săptămână înainte, în Germania au avut loc mari demonstrații care cereau punerea în funcțiune a Nord Stream 2 pentru a rezolva criza energetică.

Desigur, toate acestea pot fi foarte bine în beneficiul neintenționat al Americii. Totuși, dovezile, din ce în ce mai numeroase, ne obligă să punem o întrebare inconfortabilă: ar putea strategia SUA în Ucraina să vizeze nu doar slăbirea Rusiei, ci și a Germaniei? Este o perspectivă terifiantă, pe care elitele germane nu își pot permite să o ignore.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

sursa: aici

Thomas Fazi este scriitor, jurnalist și traducător. Printre cărțile lui amintim: The Battle for Europe: How an Elite Hijaked a Continent and How We Can Take it Back și, cea mai recentă, Reclaiming the State, publicată de Pluto Press.