Disprețul psihologilor behavioriști pentru mase și revolta populistă globală

Nimic nu stârnește atâta teamă printre ”verificatorii de informații” și neobosiții militanți împotriva ”discursul instigator la ură” ca așa zisa ”ascensiune a populismului”.

Efortul de contracarare a ideologiilor și agendelor politice dominante este o reacție naturală și inevitabilă la rigiditatea și neînduplecarea manifestate de promotorii acestora. Cei de la putere văd în această ripostă a oamenilor obișnuiți (care, probabil, va aduce la putere, multe partide ”populiste” în alegerile din acest an) o adevărată ”reapariție a forțelor întunecate ale istoriei” – de fapt, ei își califică, de-a valma, contestatarii drept ”extremă dreaptă”, și nu pot înțelege că lipsa lor de popularitate se datorează faptului că au avut încredere într-o pseudoștiință.

Potrivit analiștilor oficiali, tractoarele care se îndreptau înspre capitalele europene și Parlamentul UE, erau, în realitate, tot atâtea tancuri naziste brăzdând continentul în lung și lat, ca să nu mai vorbim despre alegerile din 2024, grevate, inevitabil, de ”pericolul extremismului”, și asta doar pentru că alegătorii încep să respingă consensul liberal.

O fantezie paranoică nu totalmente lipsită de o bază reală, deoarece hoardele de ignoranți au început deja schimbarea peisajului politic. După victoria din 2022 a Georgiei Meloni, în Italia, PVV-ul lui Geert Wilders a devenit, anul trecut, cel mai mare partid din Țările de Jos, fără a reuși, însă, formarea unui guvern. După 2020, AfD a crescut în sondaje până la aproape 20%, împingând SPD-ul german și Verzii pe locurile trei și, respectiv, patru. Astfel încât guvernul german, incapabil de a contracara democratic criticile adversarilor, ia acum în calcul interzicerea partidului. Și, colac peste pupăză, vechea spaimă a globaliștilor, partidul lui Marine le Pen, ar putea câștiga majoritatea locurilor din Adunarea națională (potrivit unui sondaj recent, în cazul în care alegerile ar avea loc mâine)

Conform viziunii establishmentului, știința s-ar afla într-un conflict perpetuu cu populismul, care se întinde ca un foc pretutindeni în Europa.

Doar că o asemenea contrapunere a științei cu o ideologie, este totalmente greșită. De fapt, în momentul de față, știința este invocată pentru a legitima o anumită platformă politică – și mă refer, în primul rând, la așa zisa ”știință a schimbărilor climatice”, întrebuințată de elitele tot mai egolatre în scopul salvării planetei, desigur în interesul incontestabil al alegătorilor.

Cu toate acestea, pentru cei care sunt nevoiți să plătească prețul acestor politici ruinătoare din punct de vedere economic, faptul că agenda Net Zero nu este nimic altceva decât o aventură ideologică, menită să promoveze interesele celor bogați, este cât se poate de evident.

Și, tot mai mulți dintre noi se întreabă dacă schimbările climatice cu privire la care suntem avertizați permanent, ar putea fi, într-adevăr, la fel de devastatoare precum politicile menite să le atenueze efectul și care par să necesite suspendarea democrației, transformarea totală a societății și reglementarea draconică a stilului nostru de viață.

Pe măsură ce puterea politică și acoliții acesteia au întâmpinat tot mai multă rezistență față de programele politice ”bazate pe știință”, nu au întârziat să apară nici explicațiile, care mai de care. Una dintre cele mai interesante fiind aceea livrată de proteguitorul liberal al științei, Chris Mooney care, în acest scop, a elaborat, binevoitor, celebra sa The Science of Why We Don’t Believe Science.

Oamenii de știință și psihologii sociali, a explicat Mooney, încercând să deslușească motivele pentru care republicanii sunt mai sceptici cu privire la schimbările climatice decât omologii lor democrați, au identificat diferențe structurale între creierele liberalilor și cele ale conservatorilor, cei din urmă fiind mai predispuși la argumentații motivaționale și, prin urmare, la ideologie, în timp ce liberalii caută doar adevărul. Eseul mai sus pomenit, căruia i-a urmat volumul din 2005, al aceluiași autor, The Republican War on Science, a fost transformat, la rândul său, în 2012, într-o carte – The Republican Brain: The Science of Why They Deny Science – and Reality.

Apărută în epoca pre-Obama, caracterizată prin ateism de grotă și o regrupare a ideilor de centru-stânga în jurul ”științificului”, lucrarea lui Mooney, deși în mare parte lipsită de orice relevanță, a marcat intrarea oamenilor de știința cogniției și a behavioriștilor în sfera politicului.

Și, de-atunci înainte, doar indivizii cu circuite neuronale insuficient dezvoltate, sau cei finanțați de Big Oil (sau ambele) – aka republicanii – și-ar mai fi putut manifesta dezacordul față de propaganda climatică! Știința își spusese cuvântul!

Numai că certitudinile lui Mooney s-au dovedit deplasate. În timp ce relatările referitoare la consensul științific asupra schimbărilor climatice erau considerate la fel de indubitabile ca ”fizica elementară”, proaspeții combatanți în halate albe ai acestui război politic și cultural, nu au putut dovedi nimic cât de cât tangibil.

În primul rând, studiile au confirmat criza psihologiei academice – abia o treime din știința publicată în domeniu putea fi reprodusă experimental – și, în al doilea, domeniul s-a dovedit a fi dominat de oameni de știință de stânga, ceea ce are un impact măsurabil asupra evalurii inter pares. Oamenii de știință conservatori erau din ce în ce mai puțin publicați și o știință blândă – poate cea mai blândă din toate – era acum utilizată pentru a explica de ce majoritatea oamenilor nu mai aveau încredere în teoria schimbărilor climatice.

În Marea Britanie, unde politica, apăsată de un blairism sufocant, era mai puțin polarizată, acest științism gol a pătruns mult mai ușor în toate instituțiile, excluzînd orice alte influențe incomode. Iată ce scria în prefața unei dări de seamă din 2010, Secretarul General al Cabinetului, Sir (acum Lord) Gus D’Onell, care o și comandase:

”Multe din cele mai mari provocări politice cu care ne confruntăm acum… vor fi rezolvate doar dacă convingem oamenii să își schimbe comportamentul, stilul de viață și obiceiurile existente.”

Darea de seamă, care face referire la ”progresele majore în înțelegerea comportamentului uman”, susținea că ”influențarea acestuia este esențială pentru politicile publice” și că ”abordările comportamentale oferă un set major de instrumente potențial puternice în perspectiva noastră asupra infracționalității, obezității, sau durabilității mediului”.

Dar științele comportamentale au rămas împotmolite în prejudecăți ideologice. La doar un an după apariție, cartea lui Cass Sunstein, Nudge: Improving Decisions About Health, Wealth and Happiness, devenise manualul complet de operare al establishmentului britanic. Așa s-a născut The Nudge Unit, cunoscută și sub numele de Echipa Behavioral Insights.

La urma urmelor, ceva lipsea din viața publică, iar politicienii s-au străduit să pună degetul pe rană. În primele zile ale perioadei New Labour[^1], vice-prim ministrul John Prescott declara că performanța statului va fi, de acum înainte, măsurată printr-un ”barometru al calității vieții”. Chiar și volumul cântecului păsărelelor – o măsură a sustenabilității ecologice și a bunăstării subiective – va fi măsurat. Din nefericire pentru Prescott, planurile de fericire au fost abandonate în favoarea ”Războiului împotriva terorii”, așa că inițiativa terapeutică a fost preluată de David Cameron.

În 2007, el a format un colectiv care trebuia să se ocupe de calitatea vieții, investigând politicile necesare pentru a-i determina pe cetățeni să-și adapteze comportamentul astfel încât viața să fie mai bună pentru toată lumea – de exemplu, utilizând mai puțini combustibili fosili. Și, după preluarea mandatului, în 2010, același colectiv l-a ajutat să facă alegerile ”dificile” necesare salvării planetei.

Coaliția ”celui mai verde guvern care a existat vreodată” reunise cele două partide de opoziție, ambele încredințate de marea lor misiune salvatoare dar, cea mai puternică circumscripție electorală a Marii Britanii avea o părere foarte diferită despre ceea ce trebuia cu adevărat salvat. Iar după votul pro-Brexit al britanicilor, a urmat un al doilea cutremur de mare magnitudine, victoria lui Donald Trump în alegerile prezidențiale din SUA, care a propagat un al doilea val de panică.

Cum au putut comportamentaliștii de ambele părți ale Atlanticului să se înșele într-un asemenea hal? În urma acestor teribile catastrofe, psihologii s-au apucat să dezvolte noi explicații privitoare la lipsa de recunoștință a maselor.

Așa a apărut și una dintre cele mai curioase intervenții ale lor. Anume, în 2018, atenția protestatarilor împotriva schimbărilor climatice s-a concentrat subit asupra unei lucrări obscure a psihologului clinician Margaret Klein Salamon, care revendica crearea unei ”mișcări” care ”să conducă oamenii, în regim de urgență”, autoarea susținând că acesta ar fi ”modul de funcționare al psihologiei umane atunci când indivizii sau grupurile reacționează optim la urgențe existențiale sau morale”.

Astfel, după ce i s-ar explica ”adevărul” privitor la ”urgența climatică”, populația s-ar ridica singură, forțând guvernele să acționeze pentru salvarea planetei. Ipoteza lui Klein Salamon a dat naștere atât mișcării Extinction Rebellion și francizelor sale, cât și mișcării inspirate de greva școlară a Gretei Thunberg. Dar miliardele de oameni și-au văzut de treabă, fiind deranjați doar de eșecul autorităților de a curăța străzile de puzderia de protestatari care încurcau circulația.

O intervenție ceva mai reușită a psihologilor comportamentaliști a constat în sondajul infam conform căruia 97% din lucrările academice privitoare la schimbările climatice susțin poziția consensuală. Studiul lui Cook, elaborat în 2013, era citat de obicei de Obama ca reprezentând ”judecata copleșitoare a științei”. Autorii săi credeau, ca și Klein Salamon, că publicul va fi mai receptiv dacă ar ști că ”sperietoarea climatică” are sprijinul majorității oamenilor de știință din domeniu – o ipoteză controversată a comunicării științifice cunoscută sub numele de Modelul de credință Gateway. ”O percepție exactă a gradului de consens științific este un element esențial al sprijinului public pentru politicile climatice”, suntem informați încă în introducerea lucrării. Studiul nu era corect, dar a creat un soi de ”religie” în jurul căreia adepții săi își puteau organiza argumentele. Departe de a fi o comunicare științifică, era una eminamente politică.

Dar, cât de eficiente s-au dovedit toate astea, până în cele din urmă?

De cealaltă parte a Atlanticului, sondajele de opinie sugerează că americanii îl vor readuce pe Donald Trump la Casa Albă. De asemenea, tot conform sondajelor, se pare că și canadienii vor pune capăt regimului ultra-wokeist al lui Justin Trudeau. Mai la sud, libertarianul Javier Milei, mânuitor de motofierăstrău, a câștigat anul trecut 56% din voturile alegătorilor argentinieni. Și, după cum se tânguie The Guardian, așteptând nervos rezultatele a 40 de sesiuni de alegeri, de pe tot globul, care amenință să submineze ordinea mondială și întreaga viață de pe Pământ, unul din trei europeni intenționează să voteze pentru partide anti-establishment. De altfel, tot The Guardian a reprodus, cu admirație, cuvintele lui John Kerry:

”Reacția populistă împotriva Net Zero din întreaga lume, pune în pericol lupta împotriva schimbărilor climatice și trebuie contracarată urgent, altfel ne vom confrunta la nivel planetar cu o distrugere care depășește nivelul nostru de înțelegere.”

Se pare că sfaturile ”oamenilor de știință” behavioriști au nimerit ca nuca în perete. Au promis marea cu sarea dar, ce au realizat, totuși, cu adevărat?

Chiar dacă au făcut, totuși, și unele descoperiri reale, de pildă, au stabilit că imaginea unei muște pictate pe un pisoar îi ajută pe bărbați să țintească mai bine… departe de toaletă, reușitele lor sunt greu de cuantificat. Mai cu seamă având în vedere că unii dintre ei au folosit metode statistice stranii și neadecvate, în scopul de a înfățișa efecte mai mari decât cele ce pot fi detectate și exprimate realist, în termeni conveționali.

Chiar și în laborator, încercarea de a cuantifica Modelul de credință Gateway a produs o creștere de doar 1,7% a mesajelor de sprijin a politicilor climatice. Rezultat la rândul său contestat de alți cercetători în domeniu care au descoperit creșterea ”reactanței” (adică a conștientizarii manipulării), fapt care mai degrabă accentuează decât atenuează polarizarea.

Cercetătorii stângii verzi se străduiesc mai degrabă să afle cele mai bune metode de manipulare decât să manifeste deschidere democratică, ostilitatea comportamentaliștilor față de cei mulți, care sunt priviți ca o masă maleabilă de idioți, fiind de altfel reprodusă cu limpezime în cadrul politicilor și comunicărilor guvernelor. Astfel încât e foarte probabil ca toate acestea să nu sperie pe nimeni și să contribuie, de fapt, la întoarcerea electoratului împotriva clasei stăpânilor.

Ar fi exagerat să credem că reacția populistă este cauzată în întregime de behavioriștii verzi. Dar, munca lor pare menită mai degrabă să legitimeze intransigența și politicile draconice decât să convingă oamenii ale căror reacții sunt lesne de înțeles și fără un doctorat la activ. Milioanele vărsate în cercetare nu doar că nu și-au atins scopul, dar până la urmă, par a fi grăbit sfârșitul politicilor verzi – în cazul în care guvernele progresiste și politicienii vor suferi înfrângerile catastrofale îndeobște prevăzute. Dacă intenția lor reală a fost aceea de a convinge, atunci e destul de limpede că sunt sunt chiar mai aerieni decât cei pe care-i servesc. Psihologia behavioristă a izbutit mai degrabă să sintetizeze decât să salveze intransigența elitei.

Oamenii pot fi hărțuiți și chinuiți cu lockdown-uri, pot fi forțați de prețurile mari să-și reducă consumul de energie, democrația însăși poate fi erodată încet și, poate, ireversibil. Dar psihologii behavioriști nu vor izbuti niciodată să folosească datele comportamentale ale bărbaților care urinează pe muște în scopul prevenirii furiei legitime a populației.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

sursa: aici

Ben Pile este cercetător independent și scriitor.