Într-o corespondență de la fața locului, publicată acum câteva zile în ziarul israelian Haaretz1, jurnalistul David Stavrou detaliază, cu lux de amănunte, motivele pentru care eșecul abordării suedeze a crizei de covid 19 este legat nu de lipsa restricțiilor severe impuse populației din majoritatea țărilor europene, ci de situația din casele de bătrâni.

Astfel, pe de o parte, lupta pentru putere și, pe de alta, privatizările, reducerile, ”reformele” din sectorul public au lăsat aceste așezăminte fără personal calificat și fără echipamente de protecție, acesta fiind, de altfel, doar încă un exemplu de neputință a ”mâinii invizibile”, atunci când e vorba despre gestionarea crizelor și protejarea celor vulnerabili.

Chiar dacă morții rămân morți, autoritățile suedeze și-au înțeles greșeala și încearcă să o repare, manifestându-și regretul pentru cele întâmplate.

Numai în România nu se întreabă aproape nimeni cum ar fi stat astăzi lucrurile dacă, în 2011, sub domnia lui Traian Băsescu și în timpul guvernării liberale conduse de Emil Boc, nu s-ar fi închis, în urma discuțiilor cu FMI, 67 de spitale (după ce, în prealabil, reprezentanții Guvernului se angajaseră să închidă 200!) și dacă, ceva mai înainte, în vara lui 2010, același Băsescu n-ar fi gonit literalmente medicii și cadrele medicale din România, declarând că nu este nicio dramă dacă aceștia decid să plece în străinătate, deoarece statul român nu are bani să-i salarizeze.

Spre deosebire de oficialii suedezi, care și-au manifestat regretul pentru cele întâmplate, Băsescu nu doar că n-are nici cea mai mică remușcare pentru viețile pierdute ale miilor de cetățeni români cărora, în ciuda sumelor enorme plătite la sistemul de asigurări medicale, li s-a refuzat, în această perioadă, accesul la tratamente, ci supralicitează cu tupeul caracteristic, dând sfaturi și sugestii ultimative oricui se nimerește dispus să-și piardă vremea ascultându-l.

Și, chiar dacă, în aparență, critică măsurile de relaxare ale Guvernului, este vizibil de la o poștă că, în realitate, Băsescu încearcă să îi vină acestuia în ajutor, jucând eternul și binecunoscutul rol al ”polițistului rău”.

Dincolo de scăpările ilare – ”nu sunt pentru închiderea industriei, sunt pentru închiderea școlii” (bine, măcar, că nu vrea s-o ungă cu slănină, s-o mănânce câinii!) – matrozul pretinde că îi sugerează președintelui nici mai mult și nici mai puțin decât un nou decret de revenire la starea de urgență, care ”să-i liniștească pe toți /…/ care nu au responsabilitate pentru ceea ce spun și fac.”

Faptul că cineva ca Băsescu se poate încumeta să vorbească despre responsabilitate este, înainte de orice, caraghios și, cum trăim în țara tuturor posibilităților, am putea trece, cu un hohot sănătos de râs, mai departe.

Ceea ce deranjează cu adevărat este disprețul, dorința, deloc nouă, de altfel, de a ne liniști pe toți, așa cum a mai făcut-o și cum, desigur, ne mai amintim.

Și care a devenit, de la o vreme încoace, tot mai greu de tolerat.

Dacă, până la declanșarea pandemiei de covid 19 politicienii români încă se mai simțeau, de voie, de nevoie, obligați să mimeze măcar un comportament cât de cât decent, ei au început să-și dea arama pe față deîndată ce s-au văzut cu toate butoanele puterii la îndemână.

Revenind la Suedia, majoritatea restricțiilor – și au fost destule, în ciuda diverselor exagerări ale presei, care s-a folosit de această țară doar pentru a-și justifica propriile puncte de vedere, indiferent de care parte a baricadei – au fost doar recomandări, însă majoritatea suedezilor le-au respectat și le respectă cu meticulozitate.

Ceea ce denotă, în primul rând, respect pentru oameni și încredere în capacitatea acestora de a judeca corect.

Indiferent cât ar țipa unii, urzicați, că noi nu suntem suedezi, deci am fi fost incapabili să reacționăm asemănător și că, în cazul nostru, restricțiile severe se impuneau de la sine, faptul că proporția de ”sărmani  cu duhul” de la conducerea structurilor de putere românești este cu mult mai mare decât aceea din rândul oamenilor obișnuiți, devine din ce în ce mai limpede.

Cu alte cuvinte, românii ar fi fost și sunt, în continuare, capabili să-și poarte singuri de grijă (cu riscurile proprii condiției umane, desigur, fiindcă nici unul dintre noi nu s-a născut nici scutit de boală, și nici nemuritor), dar cu condiția să poată detecta, la cei care îi conduc, coerență, competență, sinceritate, bună credință și o minimă empatie.

Adică, în loc de amenințări, oamenii ar fi trebuit să primească informații sigure și concrete.

Cum ar fi: care sunt zonele cu focare care trebuiesc ocolite, care sunt activitațile cele mai periculoase și de ce, câți infectați, fără ca cetățenii testați multiplu să fie puși de mai multe ori la socoteală, la ce spitale, câte testări se fac zilnic și, de asemenea, explicarea limpede, fără echivocuri și fără contradicții a logicii din spatele fiecărei măsuri restrictive.

Nu poți să ții restaurantele închise, pentru că au aer condiționat și, în același timp, să deschizi mallurile, care, de asemenea, au aer condiționat, dar nu si bisericile, care, în imensa lor majoritate, nu au aer condiționat.

Nu poți să deschizi grădinițele private, dar să le menții închise pe cele de stat, fără a explica de ce, și care este motivația pentru care, chiar și atunci când deschizi, impui doar un program de patru ore maximum, nu poți interzice dușul la sălile de fitness, după ce luni de zile ai tocat, la nesfârșit, importanța spălatului cu săpun, nu poți deschide hotelurile, fără să deschizi restaurantele și așa mai departe.

Și, deloc în ultimul rând, președintele României nu-și poate permite să tutuiască cetățenii și să-i amenințe, cu mimica și limbajul corporal nici măcar al unui profesor, ci al unui activist comunist de pe vremuri, nimerit, cine știe cum, într-o inspecție la Generala din Cuca Măcăii.

Este cât se poate de evident că, cel puțin în cazul celor care au depășit din punct de vedere mental și psihic stadiul învățământului preșcolar, politica de infantilizare a populației prin teroare a dat greș, iar oamenii nu mai iau deloc în serios ceea ce le spun guvernanții, nici măcar atunci când se nimerește ca aceștia să spună adevărul.

Fiindcă disprețul naște dispreț.