Cine se temea (teme) de unirea românilor?

Sunt aproape 30 de ani de când, sub pretextul pseudo-pluralismului de opinii și la adăpostul ”schimbării”, tranformată în slogan pentru toate împrejurările, poporul român este obligat să suporte o agresiune aberantă, exercitată asupra a orice se întâmplă să aibă o cât de mică legătură cu identitatea sa națională. Întemeiată până mai ieri pe convingerea că avem caracteristici fundamentale comune, aparținând unui neam ai cărui paramatri geografici, culturali și lingvistici sunt, în aceași măsură, comuni și definitorii pentru majoritatea indivizilor.

Suntem martori ai acestui fenomen de destructurare identitară, îl trăim zi de zi, dar va trebui să mai treacă, probabil, ceva vreme, până când vom ști să răspundem foarte precis la întrebarea din titlu. Cei mai vârstnici dintre noi își pot doar aminti cum, după crearea Internaționalei a III-a, comuniștii din România au căpătat cuvânt de ordine să lupte pentru destrămarea țării, vehiculând meme întru totul asemănătoare cu acelea vânturate astăzi până la saturație și creând un climat de război fratricid care a izbutit să deterioreze puternic relațiile interumane din întreaga societate. Este, de altfel, unul dintre motivele principale pentru care perioada cuprinsă între 1948-1958 – ”obsedantul deceniu” – a rămas încrustată în memoria noastră colectivă ca una dintre cele mai negre și mai silnice ale istoriei noastre. Astfel, cominterniștii numeau România stat imperialist multinațional, format din petice, în vreme ce autori ceva mai recenți consideră că românii sunt un grup etnic firav, format în epoca modernă și contemporană din fragmente regionale reunite în chip artificial, iar unitatea românească este doar un ”mit”, creat în saloanele unor intelectuali, fără nicio legătură cu ceea ce știau sau simțeau oamenii simpli.

Dar, clișeele propagandistice pot fi contracarate de adevăr. Care poate fi, uneori, de o simplitate dezarmantă.

Iată, de exemplu, un ”episod” de la 1547: O comisie regală habsburgică eleborează, în urma unei cercetări, un document în latinește, Despre starea de-acum a Cămării Sării Maramureșene, din care Ioan Aurel Pop reproduce și comentează un pasaj memorabil: ”Spun nobilii că acei munți și acele păduri au fost obținute de ei, într-o anumită adunare generală, ținută la Baci, în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor. […] Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie clară. Și, de fapt, prin lege, pune la îndoială [aceasta], deoarece acei munți și acele păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestății regești decât persoanelor private. […] De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români și , deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat , încetul cu încetul, intrând pe furiș la moldoveni, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat. [Ungaria Habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească și să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși.”

Așadar, contextualizează Ioan Aurel Pop, ”anchetatorii” semnalează un pericol considerat cât se poate de real, acela ca ”Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni rămăseseră români), având aceeași limbă aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să se desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova. […] Concluzia care se impune este tulburătoare: străinii și vecinii se temeau încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea de unirea românilor, observatorii atenți vedeau perfect realizabilă această unire, posibilă prin forța și voința românilor”.¹