Carantinele ca mijloc de manevre politice și economice

Știm cu toții că esența contractului social și a solidarității este încrederea. Dincolo de aspectele obiective care au generat criza sars-cov-2, este evident că aceasta a fost și continuă să fie amplificată de neîncrederea românilor în ei înșiși, în guvernanți și, ceea ce este extrem de grav, în chiar viitorul României. Asistăm, astfel, la o ”transmisiune” a neîncrederii de la un om la altul, de la un grup la altul, o adevărată contagiune a unui sentiment viral negativ.

Partea cea mai stranie a situației actuale constă în faptul că guvernanții noștri nu par deloc conștienți de greșelile, de multe ori foarte grave, pe care le-au făcut, așadar nu doar că nu încearcă să le îndrepte, ci dimpotrivă, se încăpățânează și insistă în perpetuarea lor, cu o ambiție demnă de o cauză mult mai bună.

Cu atât mai de neînțeles cu cât acum, la aproape șase luni de la declanșarea pandemiei, experiența celorlalte țări în gestionarea acesteia ne-ar putea fi de un mare folos.

În primul rând, felul în care au abordat provocările, recunoaștem, extraordinare, ale crizei, a fost lipsit de o minimă finețe psihologică și, chiar mai grav decât atât, de o elementară cunoaștere a poporului pe care pretindeau și pretind în continuare că vor să îl ocrotească.

Astfel, încercarea de a guverna exclusiv prin frică a fost sortită, de la bun început, eșecului. În primul rând pentru că frica paroxistică nu poate fi menținută la infinit. Biologic, omul nu este construit în așa fel încât să poată îndura perioade lungi de teroare și, pentru a-și salva sănătatea psihică și mentală, sfârșește prin a găsi întotdeauna portițe de eludare a stresului generat de orice pericol, indiferent cât de mare ar fi acesta.

Iar românii au, în acest sens, o experiență istorică aparte.

Aflați, dintotdeauna, la răspântia invaziilor și în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste, ei au fost nevoiți să facă față ”teroarei istoriei” retrăgându-se dinaintea ei, boicotând-o, aceasta fiind singura cale de a se salva.

Iată motivul pentru care, chiar dacă, la debutul pandemiei, foarte mulți dintre noi au fost cu adevărat speriați, supralicitarea fricii dincolo de limitele îngăduite a sfârșit prin a avea, paradoxal, un efect invers.

Așa se explică faptul că domnii Tătaru și Arafat vorbesc tot mai mult în gol, exact cum făcea și Ceaușescu, în ultima perioadă. Care și el ne dorea numai binele. Însă oamenii luaseră act de faptul că sunt pe cont propriu și își vedeau de viață ignorându-i discursurile, ignorând, în aceeași măsură și presa, la fel de aservită ca și cea de acum, făcând haz de necaz, dar hotărâți, totodată, să-și vândă foarte scump pielea.

Un alt motiv pentru care majoritatea românilor le-au retras încrederea și se comportă ca atare, este atitudinea ciocoiască a guvernanților, sfidătoare, nu doar la adresa românilor obișnuiți, ci chiar la adresa statului român, a ordinii constituționale a României, pe care își îngăduie să o calce în picioare cu un tupeu invers proporțional cu pregătirea profesională.

În acest sens, Daniel Morar i-a explicat destul de limpede lui Ludovic Orban că, în calitate de prim ministru, nu înțelege lucruri fundamentale despre funcționarea statului pe care are ciudata pretenție de a-l guverna. Mulți dintre noi credeam că Ludovic Orban atinsese deja limitele penibilului pe vremea celebrei scandări ”cine nu sare, ia condamnare”. Ne-am înșelat, însă, iată că poate mult mai mult!

O mențiune specială în ceea ce privește atitudinea de vătaf, merită din plin și președintele Iohannis. De data aceasta, vinovații principali par a fi consilierii domniei sale, care nu i-au explicat că, oricât ai desconsidera și disprețui, în realitate, un popor, nu poți, în calitate de președinte cel puțin, să-l tratezi ca pe elevii tăi din clasa a cincea, de la Școala Generală din Sibiu. Adică să-l ameninți cu pedepse când nu-și face lecțiile și să-i amintești încontinuu să se spele pe maini. Un comportament extrem de prost inspirat vis a vis de un neam cald, care n-a uitat să râdă și să petreacă nici măcar în cele mai teribile perioade ale sale.

Este cunoscut faptul că, în timpul Marelui Război pentru Reîntregire, glorioasa echipă de teatru a lui Constantin Tănase a jucat până și sub tirul artileriei inamice. Și a a rămas de pomină momentul în care, la un moment dat, doi ostași care aveau fiecare câte o mână tăiată, s-au apropiat unul de celălalt, pentru a aplauda, cu ochii strălucitori de bucurie, împreună.

Până la urmă, cât de tare poți speria pe cei care au dăruit lumii Cimitirul Vesel de la Săpânța, clasat, într-un top al celor mai spectaculoase monumente funerare pe un glorios loc doi, imediat după Valea Regilor din Egipt?

Și, mai cu seamă, de ce ai vrea să faci asta?

Care ar putea fi explicația faptului că guvernanții noștri, folosindu-se de pretextul pandemiei, iau măsuri unice în Europa, cu un raport beneficiu/preț inacceptabil, făcând, parcă, dinadins, tot posibilul nu să ne scoată la un liman, ci să prelungească mereu mai mult, starea de incertitudine, cu consecințe incalculabile pentru fiecare dintre noi?

Traversăm oare, niște momente similiare cu acelea din 1990 când, în urma resetării ordinii mondiale, România a trebuit să-și distrugă întreaga economie, reintrând în siajul marilor puteri, direct interesate de jefuirea nemiloasă a țărilor europene, așa zise de rangul al doilea?

Invocarea unor pretexte ”antipandemice” atunci când, în realitate, e vorba doar despre veșnicele presiuni economice, politice și chiar militare exercitate asupra ținuturilor românești, nici măcar n-ar constitui, în acest sens, vreo noutate.

S-a păstrat, astfel, de exemplu, mărturia lui Karl Ludwig Sigmund¹ despre opreliștile puse traficului de călători și schimburilor comerciale cu Țara Românească, Moldova și lumea Răsăritului, în preajma anului 1770, de către cercurile guvernamentale austriece, care pretextau necesitatea apărării regiunilor de graniță ale imperiului de amenințarea ciumei.

Savantul vienez rostește o adevărată filipică împotriva carantinelor austriece de la hotarul cu Principatele Dunărene, arătând că acestea nu reprezintă nimic altceva decât un mijloc de manevre politice și economice.

Nimic nou sub soare, așadar, mai cu seamă că austriecii, interesați de menținerea carantinelor, se foloseau și pe atunci, copios, de frica oamenilor, profesorul Sigmund trecând în revistă și obiecțiile birocraților din administrația sanitară, printre care, la loc de cinste, se afla aceea conform căreia ”locuitorii provinciilor austriece ar fi, de frica ciumei, ostili liberului trafic și ar dori, plini de teamă, menținerea carantinelor. ”

În rest, se mai pretexta persistența unor boli contagioase la animale, molime care, după spusele dr. Sigmund, bântuiau, însă, nu doar în Principatele Române, ci, în aceeași măsură, în Basarabia și în Rusia, fără ca Austria să se izoleze, totuși, de acestea. O altă obiecție a austriecilor era legată de așa zisa ”geneză spontană a ciumei pe malurile și la Gurile Dunării, datorită miasmelor emanate de apă”.

Iată așadar că, din pricina poziționării lor geostrategice, Țările Române s-au zbătut, de-a lungul timpului, inclusiv sub povara instrumentării politice și economice ale diverselor pandemii.

Oare, nu cumva, istoria se repetă?