Harry Kazianis

Politica externă a SUA este plină de clișee supralicitate și obositoare, menite să rezoneze cu publicul partizan preferat. De exemplu, militariștilor le place să etichetze orice rezistență la strategia agresivă drept ”împăcuitorism”, sau obișnuiesc să spună că liderul mondial X este ”slab” sau ”politicianul” Y ”nu are nicio strategie” – și asta indiferent de ”riscul de securitate” aflat la ordinea zilei.

Ne ascundem în spatele acelorași fraze și figuri de stil, punând în locul negocierilor și compromisului, atât de necesare deseori, doar duritate și orgoliu nesăbuit.

Așa se explică ceea ce se întâmplă astăzi, în cazului războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, când Statele Unite și aliații lor refuză să facă singurul lucru care ar putea ajuta la încheierea vărsării de sânge: anume să stea de vorbă cu Moscova.

În mod evident, Washingtonul și asociații săi ar trebui să găsească modalități de comunicare cu președintele rus Vladimir Putin, pentru a încerca să pună capăt luptelor – oricât de dificil din punct de vedere politic ar fi acest lucru, având în vedere recentele anexări ale unor teritorii ucrainene. Lucrul acesta este în mod evident în interesul național al SUA, care se pregătește atât din punct de vedere militar, cât și pentru aplicarea de noi sancțiuni. Dar cu negocierile secrete cum rămâne?

În realitate tensiunile par să fie tot mai mari, cu fiecare secundă.

Având în vedere mizele – și printre acestea, posibilitatea ca Rusia să se simtă atât de înghesuită încât să apeleze la arsenalul său de 6.400 focoase nucleare, încercând să pună capăt războiului din Ucraina în proprii săi termeni, în ciuda riscului unui holocaust nuclear – unii s-ar putea gândi că discuțiile au au loc chiar acum, în timp ce vorbim. Din păcate, din pricina narațiunii occidentale conform căreia Ucraina ”câștigă” războiul împotriva Moscovei, administrația Biden pare să creadă că, trimițând mereu mai multe arme Ucrainei, poate pune suficientă presiune asupra lui Putin încât acesta să renunțe la teritoriile anexate și să plece cu coada atomică între picioare, la el acasă.

Dar Kievul nu are în acest moment efectivele, resursele sau capacitatea militară generală necesare unei victorii. Da, au avut recent un succes, dar asta datorită administrației Biden care îi potopește cu arme din propriile noastre stocuri militare, cum ar fi sistemul de rachete HIMARS și alte arme de înaltă precizie, oferind soldaților ucraineni un curs rapid despre cum să le folosească. Aceasta înseamnă că Washingtonul conduce literalmente un război proxy cu Rusia, iar obligația de a oferi Ucrainei arme din ce în ce mai sofisticate va crește zilnic, ceea ce echivalează cu un război de uzură.

Or, aici intrăm în ape periculoase. Am făcut în ultimele câteva luni peste 30 de simulări de luptă pentru un contract privat de apărare, analizând totodată diferitele aspecte ale războiului ruso-ucrainean și un lucru este deosebit de limpede: șansele unui război nuclear cresc semnificativ, cu fiecare zi care trece.

În fiecare dintre scenariile testate, administrația Biden a dat Ucrainei, încetul cu încetul, arme din ce în ce mai avansate, precum ATACMS, F-16 și altele despre care Rusia a avertizat în mod constant că reprezintă o amenințare militară directă. În vreme ce fiecare scenariu a postulat un moment diferit în care Moscova decide să folosească o armă nucleară tactică pentru a le contracara pe cele convenționale pe care nu le poate învinge cu ușurință, șansele ca Rusia să folosească arme nucleare cresc pe măsură ce Occidentul introduce pe câmpul de luptă capacități militare tot mai noi și mai puternice.

De fapt, în 28 dintre cele 30 de scenarii pe care le-am condus de la începutul războiului, are loc un fel de schimb nuclear.

Vestea bună este că există o cale de ieșire – chiar dacă imperfectă – din această criză. În cele două scenarii în care războiul nuclear a fost evitat, negocierile directe au dus la încetarea focului. Pentru a testa seriozitatea lui Putin, administrația Biden și aliații săi din NATO ar trebui să-i analizeze cele mai recente comentarii despre încetarea focului. Deși Kievul s-ar putea să nu-și dorească o încetare a ostilităților, gândindu-se că ar putea recâștiga nu doar teritoriile pierdute în acest an, ci și Crimeea, ar trebui să ne reamintim că a reușit să reziste până  acum doar datorită armelor SUA și NATO.

Kievul trebuie să înțeleagă, de asemenea, că nu există garanții că își va putea menține ritmul actual în lupta cu armata rusă, care depășește atât numeric și cât și din punctul de vedere al dotării cu armament armata ucraineană – și că finanțarea încă unui război fără sfârșit nu este în interesul SUA.

Și acum partea cu adevărat grea: care ar putea fi, de fapt, soluția ? Pentru a fi sincer, ar putea dura multe luni, poate ani, până să se ajungă la un acord – s-ar putea chiar ca acest lucru să nu se întâmple până când Putin își va părăsi funcția.

Cu toate acestea, posibilitatea unui război nuclear cere ca Occidentul să încerce în mod serios toate posibilitățile. În mod clar, Ucraina nu poate adera la NATO, deoarce este cel mai puțin probabil ca Rusia să accepte așa ceva. De altfel, împiedicarea Ucrainei de a adera la alianță s-a constituit chiar în acel casus belli citat inițial de Putin, atunci când și-a motivat invazia. Promisiunea că Ucraina nu se va alătura niciodată NATO – de natură să înlăture una dintre cele mai mari temeri geopolitice ale Rusiei – ar putea rostogoli mingea diplomatică în terenul adversarului. Deși Kievul a depus vineri o cerere oficială de a se alătura alianței, așa ceva este pur și simplu imposibil, indiferent cât de mult s-ar tângui Ucraina, în public sau în mass media.

Mai departe, lucrurile ar putea deveni și mai dificile, și nu există nicio garanție că se va putea ajunge la un acord definitiv de încetare a focului. De fapt, Ucraina ar putea deveni teritoriul unui uriaș ”conflict înghețat”, asemenea altora pe care Rusia pare a le fi creat și lăsat să ”fiarbă” în ultimul deceniu. Și, deși nimeni nu vrea asta, se poate spune că ar fi, totuși, preferabil unei evoluții lente și constante către un război nuclear în care ar pieri miliarde de oameni.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

sursa: aici

Harry J Kazianis este redactor senior la 19FortyFive și președintele Rogue States Project, un think-tank bipartizan de securitate națională cu sediul în Washington D.C. Anterior, a fost director principal de studii coreene la Centrul pentru Interesul Național și director executiv al National Interest. Kazianis a lucrat, de asemenea, ca bursier concentrat pe securitatea națională la Fundația Potomac, Universitatea din Nottigham și CSIS. Lucrările și interviurile sale au apărut, printre altele, în New York Times, Washington post, CNN, Fox News și Wall Street Journal.