Până la urmă este vina noastră și a unei slăbiciuni a statului.
E vina noastră, dar e și lipsa unor decidenți politici care să dorească realmente să funcționeze instrumentul. Cel mai banal exemplu: ANAF-ul. De ce ANAF-ul nu funcționează, deși ar trebui să recupereze toate prejudiciile. Câte prejudicii, cu toate procesele și toate făcute pe plan internațional și pe plan național s-au câștigat? S-au câștigat destule. Câte prejudicii s-au recuperat? Foarte puține. Deci, practic, valoarea de prejudiciu recuperat, datorită lipsei interesului decidenților de a aplica efectiv legea face ca să existe…
Sau de o aplicare preferențială.
Dar în momentul când se aplică preferențial, corupția s-a dezvoltat instantaneu și în momentul respectiv s-a terminat noțiunea de justiție.
Deci iată că o altă metodă de reducere a corupției, că de eradicare nu poate fi vorba, ar fi foarte simplu să facem o analiză plecând de la modul în care ANAF-ul nu a recuperat prejudicii.
Inovațiile absurde legate de anumite mecanisme. Iată ultima care iar au repus-o pe tapet, chestia cu bacșișul impozitabil. Nu arată decat tipul de mentalități. Adică nu preocuparea de a merge la rădăcina problemei și rezolvare ei, ci de mecanisme care consumă foarte mulți bani si resurse, cu eficienta minimă.
Necesită mulți salariați.
Trebuie să pui în balanță care sunt costurile pentru o monitorizare-control și care sunt beneficiile pentru alte fapte cu posibilități de recuperare.
Eu am dat acest exemplu pentru că practic de aici apare deficiența în realizarea eficienței pe care o așteaptă cetățeanul.
ANAF-ul se uită la un leu, dar nu se uită la miliarde, că nu sunt lăsați.
Nu că nu s-ar uita. Că nu trebuie să spunem că sunt oameni proști în ANAF sau care nu știu meserie. Dar în momentul în care îți vine un prefect, un președinte de Consiliu Județean și zice „De această întreprindere nu vă atingeți că vă pierdeți posturile”. Evident, că n-ai unde să te plângi. În mod normal, dacă s-ar întâmpla așa ceva ar trebui să existe o posibilitate să te plângi instantaneu să se ia măsurile respective. E lanțul slăbiciunilor.
De ce în România lucrurile sunt foarte simple. Te plângi la ministerul de Finanțe care coordonează ANAF-ul și ți se spune să întrebi la ANAF. Să-l întrebi pe cel care n-a vrut să ia măsuri. Adevărul este însă că acest lucru se întâmplă de douăzeci de ani. Nu sunt apanajul vreunei puteri.
De vreo 25 de ani, de prin ’93 de când s-a introdus sistemul fiscal.
Deci nu sunt apanajul vreunei puteri, e deficiența României.
E deficiența creata de decidenții României. Este urmare a faptului că fenomenul corupției alimentează în continuare partidele politice, alimentează persoane importante din diferite partide politice, si face astfel să se mențină acest lucru. Cât timp, inclusiv reforma și în partide și în modul de relații ale partidului cu instituțiile statului, nu se realizeaza nu se face mare lucru. Vezi problemele de decontare a cheltuielilor pentru campanie etc.
De aceea spun că sunt în cascadă chestiunile. Este o chestiune care e în cerc și funcționează perfect. Un exemplu ai un judecător, judecător care este sancționat de instituția abilitată, adică CSM, pentru că a călcat pe ”bec” și nu mai are calitatea de judecător, își pierde calitatea. Își dă demisia cu o săptămână înainte de a urma decizia finala, dar dupa sanctiune nu-și pierde pensia specială. Adică sunt elemente minore, dar care au impact major. Pentru că în momentul respectiv, dacă ar ști că își pierd și pensiile speciale, rămân numai cu pensiile contributive, s-ar gândi bine înainte de a mai face asemenea lucruri.
Al doilea element este că sunt institutii supradimensionate, eu sunt perfect de acord cu aceasta, dar sunt și institutii subdimensionate, inclusiv justiția este subdimensionată. Adică nu există eficienta, și pe procedurile birocratice care sunt introduse, practic nu poate răspunde în timp util, de aici și apare conflicte sau renuntari si apelarea la coruptie. Dacă știi că în justiție într-o lună de zile ți-ai rezolvat problema și ai o decizie definitivă, te-ai adresat justiției. Dacă știi că durează vreo cinci ani de zile în momentul respectiv, mai bine aplici corupția că e mai ușor și rezolvi problema.
Astea sunt probleme de care decidenții ar trebui să țină cont, dar nu țin cont.
Sunt mici probleme, cum spun eu. Că trebuie să fim optimiști, căci la o mică problemă totdeauna gasim o soluție, spre deosebire de probleme mari care pot sa nu aiba o solutie temporara.
Aș mai pune o întrebare legat de subiectul dinainte. Întrebarea ar fi următoarea: se pare că România are în acest moment un deficit de forță de muncă, dar în același timp avem circa 4 milioane de români care lucrează în afara Uniunii Europene. Și totuși când intri prin întreprinderi, chiar unele performante din România, vezi muncitori care au venit din Asia, din India, din Pakistan, din Coreea. Asta pare o anomalie.
Anomalia pleacă parțial de la decizii și efectul deciziilor asupra sistemului în ansamblu economic și al pieței de muncă. Dacă te duci în vestul țării, vei constata că într-adevăr există o deficiență mare, este foarte greu să găsești oameni și ceea ce este chiar îmbucurător este faptul că au început să vină ungurii să lucreze în România tocmai datorită acestui fapt…
Acum 15-20 de ani era tocmai pe dos.
Acum dacă treci munții în partea Moldovei problema este că găsești oameni care ar putea să fie utilizați.
M-aș gândi la un exemplu: Nokia. Nokia a venit și nu s-a focalizat într-un oraș mare. S-a focalizat la 40 de kilometri de un oraș mare și muncitorii ei, majoritatea, au fost de la țară. Adică erau luați cu autobuzele pe o distanță de vreo 40 de kilometri din toate comunele, satele din împrejurimi. Deci practic Nokia ce-a făcut? A investit în forța de muncă calificându-i pe post de roboți industriali, i-a plătit, e adevărat cu un salariu mai mic, dar i-a plătit chiar în momentul de formare. Același lucru s-ar putea face și în Moldova, că acolo e o resursă masivă. Mă refer la Moldova noastră, nu la republică. Problema este că investitorii fug de aceasta zona datorită a două chestiuni:
1) transportul, infrastructura (indiferent că vorbim pe cale ferată sau rutieră) ca să travesezi munții lungește cu cateva zeci de ore ca timp de transport, și este instabilă ca cronometraj. Acum toată lumea în sistemul economic lucrează mutând către furnizori stocurile cu condiția ca ei să vină la ora fixată, să meargă în timp util. Adică nu-și mai fac depozite, nu-și mai fac costuri suplimentare. Noi nu avem în mentalitatea decidenților noțiunea de economie și costuri ca atare. Dau un exemplu ca să fie clar: Lufthansa a redus cu 10 eurocenți prețul de cost pentru costurile de alimentație a pasagerilor în cursă. Economia făcută a fost de câteva sute de milioane de euro pe ansamblul companiei. Dar neînțelegându-se că un cost… 10 eurocenți e nimic, dar nu se ține cont că discuți de un volum foarte mare. Același lucru este și aici. Nu se consideră important legat de această chestiune a transportului. Pentru că am aveam resurse în partea de est și în partea de sud. În partea de sud în anumite județe este liber dar nu se face nimic legat de acest lucru. Problema a doua este cu lucrătorii străini datorita faptului că toți angajatorii, inclusiv românii, vor să nu facă nicio investiție în resursa umană. Deci ei vor să vină angajatul deja format, la calificarea care îi trebuie lui pe specialitatea respectivă și să nu facă nici un efort de calificare. Problema cu angajații străini, mai ales non-UE, este că majoritatea, în proporție de 99% sunt non UE și de fapt ne jucam cu o bombă socială cu efect întârziat negativ. Durata de viață pentru o companie, nu exprimată de mine, ci din toate studiile, este în jur de 8-10 ani. Deci de obicei atât este durata de viață după care compania ori dispare ori se reprofilează, deci implicit salariații ar trebui să se reprofileze. Asta înseamnă că cei pe care i-ai instruit pentru o anumită companie astăzi, peste 8 ani de zile rămân în România fara servici, iar in 8 ani de zile sau 10 ani, vor deveni pentru România o sarcină socială pentru că în mod normal vor trebui să fie susţinuţi… nu poți să-i elimini.
Șomaj sau ajutor social.
Ajutor social, că despre asta discutăm. Șomajul va exista. Pensiile. Ce faci când sunt la sfârșit de carieră profesională și nu mai au capacitatea să lucreze? Străinii care vin nu vin singuri, vin și cu familiile. Deci sarcina socială suplimentara. Deci ai pe de o parte problema socială a unor români pe care astăzi nu poți să-i angajezi în piața muncii, în același timp îți mai aduci pe alții care se vor cumula în timp cu cei care sunt astăzi pe o sarcina socială. Toate astea pentru că n-ai mecanismele care să-i angreneze pe romani într-o formă sau alta. De aici pleacă politicile legate de utilizarea fondurilor europene. Faptul că s-a făcut o distribuție. Daca esti in București trebuie să contribuie cu 90%, adică primește peste 10%.
Fiind peste media europeană.
Fiind peste media europeană, dar în același timp sunt pe euroregiuni date variații până la 50% ajutor pe care-l ai. Dar după mine, și noi am susținut chestiunea asta, ar fi trebuit să se facă chiar în euroregiuni o diferență între comunitățile mari de gen municipii, orașe și comunitățile mici care sunt de la țară. E mult mai ușor pentru comunitati mari. Este mai usor pentru că are mai multe facilități. Faptul că deci se spune că nu avem la țară, in comune agricole, servicii, dar dacă vrei servicii medicale la țară ar trebui să existe nu numai dispensarul, dar și capacitatea ca medicul să poată să aibă o locuință. Când iese de pe băncile școlii, nu are resursele fizice ca să-și cumpere o locuință în comuna sau în satul în care ar trebui să meargă. Că sunt persoane care ar merge. Problema este că nu mai există locuințe de serviciu în care să spui medicul, profesorul, învățătorul rămâne acolo cât timp stă în sat și predă, când își termină perioada închide ușa și o predă următorului. Nu există facilități pentru a rezolva problema. Noi discutăm de închideri. Mă uit la asta, intrăm pe politici multiple dar care, cum să spun, trebuie privite integral și nu segvențial. Noi avem tendința de a segmenta chestiunea.
Nu cumva există și o deficiență legislativă pentru că mulți angajatori spun în modul următor: fac eforturi pentru a califica personal dar după 3 luni, 6 luni acest personal pleacă în străinătate și eu nu am nici măcar dreptul legal să îi impun plata școlarizării sau calificării dacă nu lucrează un număr minim de ani în România.
Asta se poate face în momentul în care i-ar învăța si i-ar plati adecvat.
Discutăm de exemplul de învățământul dual, unde angajatorul contribuie jumătate sau două treimi. Deci nu ar fi normal ca cel care a terminat acel curs de școlarizare un timp de un an sau doi să…
Nu știu dacă doi ani justifică chestiunea. Se face pe perioade mult mai scurte de un an. Este o problema respectivă, dar asta se poate face contractual în momentul în care îi plătești studiile si cheltuielile pentru acestea. Pentru că în formarea profesională duală să lămurim cum este legislația acum.
O știu bine. Nemții de la Brașov plătesc. În ultimul an îi dau salariu. Și nu vrea să semneze. Cică n-are voie legal să semneze contracte în care să specifice că lucrează un an.
Sistemul dual este așa: în cinci zile de lucru, două zile fac teorie și trei zile muncesc. Deci practic, el prestează o activitate. El nu poate să-l oblige să fie proprit acolo. E libertatea circulației. Poate să impună o restricție financiară în bani, dar care să fie la echivalentul banilor efectiv dați. Efectiv dați pentru lucruri care nu sunt prestate deja. Adică dacă îi plătește casă, masă e legat de acest lucru. Asta se poate, este posibilitate legală.
Problema care se pune este că mecanismele sunt construite de persoane care nu au expertiză pratică.
Rezultatul este că sunt construite foarte birocratic, adică greu, cu multe hârtii, timp pierdut, etc., etc., cum e, de exemplu, ideea aberantă legată de faptul că persoanele care sunt cu timp parțial trebuie să plătească taxele sociale pentru salariu minim de opt ore. Aceasta era o formă de combatere a evaziunii fiscale în anumite domenii cum e taximetria, că ei aveau contract pe două ore, dar munceau mult mai mult, cand nu exista transferul integral de taxe de la angajator la angajat. Astazi este o discriminare pentru salariatii aflati in asemnea situatii, si in fapt un mecanism de blocare a procesulului de deplina ocupare.
Dar este un principiu de fiscalitate. Pentru că nu poți să impozitezi decât venituri. Dacă oamenii ăia în realitate nu câștigau mai mult cum să-i impozitezi cu valorile astea?
Aici era problema că a fost impusă când sistemul era diferențiat. Adică, de fapt, era sancționat angajatorul și nu angajatul. Numai că s-a introdus cu șase luni de zile înainte de a face transferul de taxe. Și după transferul de taxe a rămas și-l ceartă angajatul. Adică dacă n-ai cel puțin 2.000 de lei trebuie să aduci și bani de acasă.
Știu dar e neconstituțional. Angajații trebuiau să se strângă și să spună: „Dovedește-mi că am făcut venit” nu poți să-mi impozitezi ce n-am avut.
Eu știu dar…
Angajații singuri nu pot să facă așa ceva.
Asta e problema. Și vreau să spun că din punct de vedere constituțional Curtea Constitutionala a Romaniei este inconsecventă, dar intrăm în alte planuri.
La CCR:
1) După mine, la Curtea Constituțională n-ar trebui să intre decât judecători care au practică de 20-25 de ani. Adică n-au ce căuta consilieri juridici, politicieni sau altcineva, care să devina o recompensa pentru un ban.
2) Ar trebui să fie judecători pe domenii: penal, civil, dreptul muncii, contecios. Adică să existe un mimim de specializare pentru ca, într-adevăr, când discută prin prisma constituționalității, să discute și prin prisma specialității respective.
