Teroare și umilință în Bucureștii ocupați (III)

”Foicica bobului, parcă-i țara nimănui/ Nici nu-i dreaptă, nici s-apleacă/ Nici plutește, nici se-neacă...” (Cântec popular românesc)

Pe 6 decembrie 1916, la trei luni și ceva după intrarea României în primul război mondial, germanii au ocupat Bucureștii. Împăunându-se cu ușurința victoriei și dornic să stoarcă prăzi, inamicul înainta în grabă spre Valea Prahovei. Acolo, la nicio oră de drum de București, se aflau terenurile petrolifere de la Ploiești, bogăția cea mai de preț a României.

Dar, pentru a zădărnici planul nemților de a pune mâna pe cele mai bogate zăcăminte de petrol din Europa, englezii îl trimiseseră la Ploiești pe Sir John Norton-Griffiths, un inginer renumit care, împreună cu oamenii săi, a scos din uz instalațiile petrolifere și a înfundat conductele subterane cu fier vechi, noroi și pietre.

Cu o oră înainte de sosirea inamicului, cisternele de rezervă, care conțineau tot ce mai rămăsese din bogăția României au fost aprinse, iar exploziile care au rezultat au aruncat flăcări și imense bucăți de oțel la sute de metri de jur împrejur. Astfel, în locul industriei petrolifere prospere pe care se așteptau să o găsească, germanii au fost întâmpinați de un înspăimântător fenomen pirotehnic în urma căruia întreaga Vale a Prahovei a rămas un pământ sterp, ars și înnegrit de norii grei de gaz asfixiant.

Însă, trupele de ocupație au izbutit să compenseze, foarte curând, pierderea petrolului.¹.

În vreme ce colaboraționiștii care rămăseseră în București și restul teritoriilor ocupate izbuteau, de bine de rău, să-și procure cele necesare traiului, populația obișnuită a fost lăsată fără un minim necesar de bază pentru a supraviețui: ”oricine își poate face o imagine despre modul în care trăiau și de suferințele oamenilor – remarca ambasadorul american Charles Vopika – din faptul că nu aveau combustibil să-și prepare mâncarea”.

Chiar din primele zile ale ocupației s-au primit zeci de plângeri de jafuri și violuri, dar autoritățile nu ofereau nicio satisfacție. Iar poliția germană, care avea misiunea să întrețină ordinea, era condusă de același căpitan care devenise cunoscut datorită cruzimii sale neobișnuite în Belgia.

Astfel, încă din primele zile, au fost introduse cartelele de carne, de petrol, de combustibil și tot atunci s-a trecut la rechiziționarea cailor, a trăsurilor și a bicicletelor.

Imediat după aceea, a urmat o ploaie de ”ordonanțe” al căror singur scop era spolierea populației.

Iată doar o mică parte a acestora: ordonanța pentru declararea alimentelor; cea pentru predarea sticlelor goale; a cauciucurilor; a saltelelor de lână; a blănurilor; declararea păsărilor de curte; a câinilor; a arămurilor; a sârmelor; a băuturilor; a stocurilor de lână; a lemnelor de foc; a albiturilor; a sifoanelor; interdicția de a fabrica săpun; interdicția de a se fabrica prăjituri, cozonaci, bomboane; interdicția de a se fabrica cornuri și covrigi; interdicția de a se tăia păsări; vaci; viței; miei; porci; interdicția de întrebuințare, în birturi și restaurante, a fețelor de masă și a șervețelelor din pânză; ordonanța privitoare la consumarea gazului; cea privitoare la consumarea electricității; ordonanța pentru încetarea circulației tramvaielor; cea pentru aprovizionarea cu lemne; ordonanța pentru instituirea tribunalelor germane; pentru domiciliul forțat; pentru cenzură, pentru orele de spectacole; pentru orele până la care pot sta deschise magazinele, restaurantele, cafenelele; pentru ora până la care este permisă circulația pe străzi; pentru rechiziționarea vinului; pentru rechiziționarea cerealelor; pentru predarea clopotelor de la biserici; pentru oprirea vânzării și a consumării cartofilor prea tineri… Și lista poate continua astfel la nesfârșit…

Pe lângă stocurile de alimente ridicate de comandamentul german (grâne, fructe, porci, păsări, pește, ouă, brânză, sare), toți militarii aveau voie să trimită familiilor cutii de câte cinci kilograme cu alimente.

Virgil Drăghiceanu scrie despre „jaful barbar al pădurilor” din zonele ocupate precum și despre foametea provocată de interdicțiile draconice ale ocupanților. Astfel ”porcii tăiați se aduceau în cortegii funebre, mieii tăiați erau înfășați ca pruncii la sânul contrabandistelor, untura se ascundea în dovleci goliți și fructele în căruțe cu două rânduri de funduri”.

Tot de la el aflăm despre cazul bătrânului care a fost pedepsit cu trei ani închisoare pentru că și-a însușit boabele de cafea scăpate dintr-un pachet rupt, precum și despre copiii trimiși la carceră pentru că, în timpul unei excursii, ”au luat în buzunare din fructele căzute pe jos”.

”În nenumărate sate au băgat caii în biserici, au distrus altare, au pângărit icoane”, povestește I G Duca. […] Din muzee, de la Academie, obiecte de valoare erau trimise peste graniță, îndeosebi la Sofia. Turcii profitaseră de ocazie ca să ia trofeele din Războiul Independenței, tunurile care după 1877 fuseseră așezate lângă statuia lui Mihai Viteazul au fost cele dintâi expediate la Constantinopole. Iar la Capșa se instalaseră bulgarii.” ”În schimb, notează el în continuare, toți germanofilii din timpul neutralității se lăfăiau triumfători pe ruinele naționale.[…] Iar doamne din înalta societate, ca de pildă Marie-Nicole Darvari, născută Bibescu și Eva Strat, dădeau ceaiuri și serate în cinstea ofițerilor germani și austrieci. La aceste macabre petreceri asistau cu o vinovată nesocotință, sau cu o nepermisă inconștiență, fel de fel de persoane pe care ne obișnuisem a le considera onorabile. Aflându-le numele ne cuprindea la Iași nu numai o justificată revoltă, dar o melancolie fără margini.”

Trebuie spus că germanofilii din România au putut fi, dintotdeauna, împărțiți în două categorii. Existau, astfel, în primul rând, cei de formație intelectuală germană sau, pur și simplu, doar circumspecți în privința rușilor – teama de ruși a dominat efectiv politica externă a țării, orientând-o către sfera germană pe parcursul întregii perioade cuprinse între 1878 și 1916 – toți aceștia sincer convinși ca interesele noastre sunt legate de Puterile Centrale și, în al doilea rând, cei înscriși în listele agenților de propagandă, mituiții, subvenționații, cei care slujeau cauza germană pe bani.

În ceea ce îi privește pe cei ”sincer convinși”, o imensă majoritate a acestora a fost câștigată de partea Puterilor Centrale prin intermediul unui uriaș efort de manipulare. Pentru că – lucru, de altminteri, bine cunoscut atât guvernului Brătianu, cât și serviciilor secrete românești – arma cea mai redutabilă a nemților și a austriecilor, fusese tocmai recrutarea ”agenților de influență” și folosirea acestora pentru a determina atitudinea populației.

Contele Berchtold, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, mărturisea la un moment dat că țara sa a recrutat numeroși agenți români, atât transilvăneni cât și regățeni, folosind, în acest scop, ”bani în cantitate extraordinară”.

În ceea ce îi privește pe nemți, ei montaseră o imensă rețea de spionaj în care s-au regăsit nume ale unor reprezentanți marcanți ai vieții politice, culturale și administrative din Regatul României. Astfel, Dosarul Gunther a fost nici mai mult, nici mai puțin decât un registru al ticăloșiei celor care s-au lăsat cumpărați să lupte împotriva interesului național românesc.

Conform lui Ioan Rusu Abrudeanu, Puterile Centrale dispuneau, la București, de o adevărată falangă de ziare vândute intereselor germano-austriece: Universul (condus de N. D. Câmpina), Minerva (Gr. G. Cantacuzino), Seara (Al. Bogdan Pitești), Ziua (I. Slavici), Moldova (P.P. Carp), Lupta (C. Racowski), Înainte (I. C. Bacalbașa), Steagul (A. Corteanu), La Politique (P. Ciorăneanu), L‘ Eclair (Caion), Libertatea (N. Fleva), Dreptatea (D. Teodorescu), Bukarester Tageblatt (Popp).

Pe lângă acestea, exista un număr imens de fițuici germanofile, iar în ceea ce privește provincia, existau, de asemenea, în toate reședințele de județ, una sau mai multe publicații care făceau propagandă filo-germană.

Vagoane întregi cu această presă otrăvitoare treceau zilnic granița în Transilvania, derutându-i pe românii de acolo care își imaginau că citind ziare tipărite în Vechiul Regat se pun la curent cu politica guvernului român și cu opiniile fraților de peste munți.

În cartea citată, C. Bacalbașa observă, printre altele, și politica de învrăjbire a claselor sociale – una dintre constantele strategiei germane încă de pe vremea ocupației austriece în Oltenia – și care, având în vedere obișnuita dezbinare românească, trebuie să fi costat mult mai puțin decât întreținerea în condiții de lux a miilor de spioni și agenți de influență.

Pentru că oricum, ”peste tot, de la oraș și până la umilul cătun, pârile românului contra românului se țin lanț: nu se poate tăia un porc, fabrica țuică, crește o pasăre fără ca Komandatura de etapă locală să nu afle imediat.”, completează, în același sens, Virgil Drăghiceanu.

Românii sunt un popor de frontieră așezat în zona de interferență și de confruntare a trei civilizații diferite: cea occidentală, cea a slavilor ortodocși și cea turco-otomană. Teritoriul pe care ne-am întemeiat ființarea a fost , din cele mai vechi timpuri, atât o importantă miză geostrategică cât și o pradă pentru toti cei care ne-au râvnit resursele.

Momentul Marii Uniri a fost unul dintre puținele momente astrale cunoscute de-a lungul unei istorii care n-a fost întotdeauna glorioasă.

Faptul că ne-am putut aduna laolaltă, sporindu-ne capacitatea de apărare și de supraviețuire ca neam a fost plătit cu mult sânge.

Perechea regală, Ionel Brătianu, Take Ionescu au stăruit în credința izbânzii chiar și atunci cand armatele de ocupație cuceriseră trei sferturi din teritoriul țării.

Ei s-au sprijinit nu pe elitele cultivate, pe influencerii de la gazetele de propagandă și pe spionii aflați în slujba vrășmașului ci, așa cum spunea undeva Steinhardt, pe cei desculți, pe baionetele care cutezau să se împotrivească tunurilor și mitralierelor, pe cei îndârjiți, pe mămăligarii rupți de foame, pe cei despre care ofițerii germani înșiși mărturiseau că pornesc la asalt numai în cămăși și cu picioarele goale și se bat ca niște sălbatici, iar când cad răniți și nu se mai pot sluji de arme, rup cu unghiile și cu dinții…

Istoria, ironică și surprinzătoare, le-a dat dreptate…