BOGDAN HOSSU (II) Și avem o bilă neagră în legătură cu acest lucru pentru că este o modalitate de realizare a dumpingului social și o presiune asupra cetățenilor români pentru migrare către state care au o politică mult mai normală.

 

 

 

Aici e un caz limită pentru că discutăm practic de persoane care devin într-un fel auto-angajatori, deci s-ar încadra mai repede în zona meseriilor liberale.

Tocmai. Și în directivele Uniunii Europene și în convențiile Organizației Internaționale a Muncii noțiunea de lucrător este mult mai amplă și ceea ce este self-employmentul nu este considerat un angajator ci un lucrător. Adică toate structurile care au o dependență de o sursă de venit, în momentul când acea sursă dispare, el își pierde jobul respectiv. Inclusiv noțiunea, dacă vreți, de medic de familie, ca să luăm și un exemplu din domeniul serviciilor. Nu mai are contract cu statul, el nu mai există. E adevărat nu mai este, cum se spune, salariat cu un contract individual de muncă. Dar rămâne lucrător, pentru că este dependent de o relație de muncă.

Să mă întorc la salariu, fiindcă n-am terminat.

Salariu minim ar trebui să crească. Problema, dacă vreți, ține tot de o decizie politică.

Eu am incercat sa descriu contextul.

Pentru că guvernul actual, la care este angrenat un partid parlamentar, acest partid parlamentar s-a angajat să renunțe la Ordonanța 79/2017, care face transferul total de taxe sociale de la angajator la angajat și să revină la structura anterioară. Dacă se face această operație, pentru că și noi considerăm că din punct de vedere constituțional nu este normal acest dezechilibru de repartizare a sarcinilor sociale, a taxelor sociale. Constituția prevede, de fapt, un echilibru. Mai mult, într-o economie socială de piață, la care ne-am angajat prin aderare la UE, de fapt speriem toată Europa. Și avem o bilă neagră în legătură cu acest lucru pentru că este o modalitate de realizare a dumpingului social și o presiune asupra cetățenilor români pentru migrare către state care au o politică mult mai normală. Această revenire trebuie să fie făcută în contextul creșterii salariului minim, pentru că, evident, dacă s-ar cumula creșterea salariului minim cu transferul sau revenirea transferului de taxe, nu înseamnă decât o presiune mult prea mare pe angajatori care, în momentul unei presiuni excesive, nu fac decât să apeleze la măsura inițială cea mai simplă, darea afară a personalului, deci pierderea locurilor de muncă.

Deci politica de ocupare va avea de pierdut în acest context pentru că este ca o maree, iar valul care vine trebuie absorbit prin mici baraje care să îl facă liniștit. Noi am înaintat, din punctul ăsta de vedere, propuneri de rezolvare. În discuțiile de dinainte de nominalizarea efectivă de către Parlament a noului Guvern, deși contextul s-a mai schimbat între timp pentru că discuțiile avute cu candidații la viitorul guvern, aveau în vedere trei elemente care puteau schimba problema: schimbarea sistemului fiscal, creșterea salariului minim pe economie și repartizarea nouă a taxelor sociale. Datorită negocierii parlamentare, la elementul de schimbare a sistemului fiscal s-a renunțat, deci au rămas numai cele două elemente: salariul minim și repartizarea distribuției fiscale. Ele trebuie făcute ca să aibă un impact normal asupra mediului economic, să nu fie distrugător si făcute simultan. Asta înseamnă că, practic, se îngheață pe brut salariul minim, se mută o parte din taxele sociale de la angajat la angajator, practic angajatul nu va avea o creștere pe brut a salariului minim, dar va avea pe net o creștere a salariului minim.

 Bun. Și dacă am adăuga în paralel și o scădere a impozitului pe muncă, unul din cele mai mari din Europa…

Asta ar însemna schimbarea sistemului fiscal.

 Nu credeți că s-ar mai reduce acea evaziune făcută pe salariul minim?

Acum, cinstind vorbind, sistemul fiscal trebuie modificat de un guvern care să aibă ”spate” politic parlamentar, adică majoritate parlamentară, pentru că este o lege importantă și trebuie să treacă prin parlament. Dacă ne uităm la modul cum a trecut guvernul, adică votarea guvernului abia a trecut la limită și printr-un consens greu obținut până în ultimul moment, înseamnă că un asemenea consens este greu de obținut în actualul context politic.

 Adică să înțeleg că credeți că va exista o majoritate parlamentară formată din multe partide care se va opune intereselor salariaților din România?

Da. Foarte clar. Și nu e prima oară, de fapt o vedem și în contextul actual. Noi am sustinut cosul de trai decent si deși am fost în perioadă de campanie prezidențială, președintele României a returnat legea coșului de trai decent, pe motive complet anormale. Asta ca fapt divers, adică să vedem că interesul pentru cetățeni nu este exprimat corect.

 Poate este vorba de îngrijorarea personală a dânsului față de situția economică din România. De el nu discutăm.

Noi i-am avertizat. Eu i-am avertizat: “Nu faceți, noul guvern, un program stufos, deoarece nu sunteți decât un guvern pentru un an, nu aveți sustinere politică, nu puteți mișca nimic fără negocieri individuale.”

 Nu numai asta, dar îți iei niște angajamente pe care pe urmă…. Nu mai ai ce să spui în campania de peste un an.

Problema este că sunt cum sunt.

Populismul a rămas în floare.

 Pe mine mă sperie mai mult la PNL decât la PSD populismul.

Dacă stai să te gândești populismul este utilizat de toți politicienii. Au facut afirmatii publice contradictorii, exemplu că vor tăia salariile bugetare, declarație făcută de Cîțu, actual ministru de finante, înainte de nominalizare, cam acum vreo lună de zile. Repede, după trei zile a ieșit Orban, actual Prim Ministru, și a zis ca partidul va face o inițiativă care să dea vouchere de vacanță la toți lucrătorii din România. Trec dintr-o extremă într-alta. Pentru că voucherul de vacanță la toți lucrătorii din România înseamnă o sumă importantă de bani, care vrei să o dai când declari că nu ai bani suficienți.

Mai mult, BNR-ul neoficial, tot timpul, și sustinut de toți miniștrii de finanțe, indiferent de coloratura partidului de unde au provenit, au spus: cota unică trebuie să dispară în România pentru că nu mai are eficiență. Trebuie să fie cotă diferențiată. Problema este că, dacă vine un proiect de tipul celui facut de Gherghina (fost secretar de stat la buget national), care punea cota maximală de la nivelul salariului care era mai mare cu 10% peste salariul minim pe economie, e o tâmpenie. Peste tot în Europa cota maximală se pune la de 8 ori salariu minim pe economie din țara respectivă, tocmai ca să realizezi o creștere a, hai să spunem middle class, clasei de mijloc, să permiți acumularea veniturilor ca atare. Și numai la ce depășește aceasta valoare se impune cota maximală. La noi ar trebui să se pună cotă maximală la peste 16.000 de lei.

Se plâng de pensii, dar în același timp tot timpul alimentează pensiile speciale. E o aberație totală.

 Aici nu e problemă economică, e simplă rău de tot, că știm cu  toții vouchere de vacanță, 300 de euro. Păi 300 de euro de înmulțit cu un milion păi de unde ai tu atâția bani să dai 300.000.000 de euro în vouchere de vacanță, că acum nu iau nici măcar un sfert?

Iau bugetarii și iau și din sectorul economic, din unitățile care merg mai bine.

Problema care este ? Prin transferul de taxe, unde s-a făcut o politică aiuristică, când au transferat toate taxele sociale de la angajator la angajat, angajatorul nu mai e interesat de nici un tichet. Pentru că înainte câștiga și el cota de deductibilitate. Acum nu mai este interesat. Adică angajatorii sunt demotivați, la un mecanism care era benefic pentru turism. Pentru că toată lumea recunoaște că era benefic pentru turism.

 Se duceau mulți în țară chiar dacă îi costa mai mult pentru că salariatul zicea „bă mi-a dat niște bani în plus și trebuie să-i cheltuiesc”.

Se duceau și în weekend. Adică foloseau voucherele respective.

Problema este că nu se gândesc mecanisme din care toată lumea să câștige. Pentru că transferul s-a făcut numai pentru chestiunea cu bugetarii. Angajamentul politic al PSD, ca să dăm 25% creștere la toti bugetarii, au scos porumbelul din gură, dar nu aveau resurse. Că de fapt asta este chestiunea, că nu aveau de unde să dea nici ei. Si atunci au facut transferul total de taxe, care sa elimine 22% din aceasta creștere. Și nu și-au dat seama de implicațiile pentru restul pieței muncii și politicilor existente.

Pentru că acum începusem să vorbim despre salariul minim. Dar ca el să facă reducerea, adică transferul de taxe înapoi, trebuie ca cele două operații să se facă simultan. Dar trebuie în același timp să facă un acord național pentru ca Inspecția Muncii să poată acționa, pentru că încă avem 1,4 milioane de lucrători la care nu s-a făcut majorarea salariului brut. Adică din totalul de lucrători, sunt cam 1,4 milioane din care parțial, cam o treime, primesc compensații, bonificări lunare, deci salariul lor brut nu s-a modificat.

 Adică salariul lor net a scăzut, dar au fost compensați.

Au fost compensați prin alte metode. Și dacă nu se face un acord ca toată lumea să facă creșterea efectivă pe brut.

 Atunci acești salariați vor rămâne cu salarii diminuate.

Pe net. Pe net, adică practic în momentul respectiv vor pierde. Și ca să se realizeze justiția socială corectă trebuie să existe un acord la nivelul CNT-ului care să oblige „toti angajatorii care nu au făcut creșterea salariilor brute la 1 ianuarie 2018, cu o zi înainte, vor face creșterea pe salariului brut actual” ca a doua zi să plătească același lucru. Pentru că vor avea aceeași cheltuială. Numai că salariații o să primească un net marit.

 Să nu considere un profit pentru ei.

Asta ar fi un efect negativ și ar crea conflicte sociale suplimentare.

Acum valoric.

Evident că salariul minim valoric trebuie să crească. Dacă mă întrebați pe mine valoric ar trebui să crească tot cu o sută de lei pentru că deja toată lumea este obișnuită cu ideea (predictibilitatea dorită) și în momentul respectiv s-ar putea face.

Apoi se poate începe discuțiile ca un viitor guvern, care să aibă în spate o susținere parlamentară solidă, să poată să construiască un acord pe patru ani de zile de creștere a salariului minim care să dea predictibilitatea dorită, ca și stabilitatea. Dorită în special de mediul de afaceri, care poate să-și facă un business plan mai ușor în acest fel. Pentru că multe din reflecțiile negative pe care mediul de afaceri le face și pe bună dreptate, adică noi nu negăm, mai ales la multinaționale, dar și la capitalul propriu direct, este că nu vii în decembrie să-i spui „Știi că poimâine, salariul minim este de atâta”, iar el n-a luat în calcul nivelul respectiv de cheltuială. Adică nu e o problemă că-l crești. Problema este să știe din timp ca să-și facă și el negocierile. Cel mai tipic exemplu este al celor care lucrează cu contracte pe un an. Cum sunt de exemplu societățile de pază. Societățile de pază lucrează în principal cu instituțiile publice, fac contracte pe o anumită valoare și dacă brusc le schimbi valoarea, o dată nici instituțiile publice n-au de unde să scoată bani ca să plătească diferența, pe de o parte, pe de altă parte și societățile respective practic intră pe negativ. Adică este o chestie disfuncțională care afectează pe toată lumea. Nu că nu s-ar putea rezolva dacă ar exista bună credință, dar…

 Aș avea o întrebare legată de multinaționale. Este adevărat că orice investitor român sau străin are drept dorință de a-și maximiza profitul și atractivitatea să spunem unor țări ca România, ar trebuie să fie chiar această posibilitate de-a-și majora profitul. Dar totuși, fără a da nume sau dând toate numele cu putință, în marile rețele de distrubiție, de exemplu, Carrefour, Kaufland, Lidl, Cora, care doriți, care există în toată Europa, constatăm următoarele lucruri: costurile salariale mult mai mici decât în țările de proveniență, costul multor produse care se desfac mai mici pentru că unele, puține, dar mai sunt din producția internă, prețul de vânzare în valuta europeană convertibilă, același ca în țările de proveniență, pentru că prețul este stabilit de piață asta este adevărat și asta e normal, ca într-o piață liberă prețurile să fie același, dar în plus, de multe ori apare și calitatea a doua, vestita discuție de la Comisia Europeană, dar la prețul de calitatea întâi în țări ca România. Deci nu cumva această maximizare a profitului pe teritoriul unor țări ca România este puțin exagerată?

Este exagerată. Și există. Si asta se poate și vedea.

Parțial justificată prin două elemente.

Unul este că riscul politic, tocmai datorită lipsei de predictibilitate pe elemente majore, elemente de producție plecând de la prețul de intrare al materiilor prime, de forță, cum e energia, căldura etc., dar și riscul legat de schimbări de fiscalitate care nu se știe, și vedem Ordonanța 114 care a schimbat, hai să spunem, regulile de joc in timpul jocului, fac ca România să fie cotată cu grad de risc ridicat și se merge pe amortizarea investiției rapid. Amortizarea investiției rapid înseamnă creșterea prețului de desfacere pentru cetățean. Pentru că de fapt ăsta este efectul legat de structură.

Al doilea element este lipsa instituțiilor sau reglementărilor clare. Faptul că instituții de genul Inspecția Muncii, Protecția Consumatorului, discutăm de instituții care ar trebui să funcționeze și care să sancționeze și să reglementeze tocmai toate chestiunile de comportament anormal în relația cu consumatorul, cu cetățeanul, cu producătorul sau cu salariatul. Ele nu funcționează datorită, pe de o parte, cadrului legislativ deficitar, dar și a sistemului de amenzi care este necorespunzător. Cât timp amenda este mult prea mică în comparație cu beneficiul de a nu respecta cadrul legislativ, evident că în momentul respectiv, pentru maximizarea profitului, chiar dacă plătești amenzi este mai bine să le plătești, că ai profit mai mare pe partea cealaltă. Neexistând măsuri adecvate, inclusiv retragerea autorizației de funcționare pentru disfuncționalități majore și vedem câte s-au făcut în fapt.

Același lucru se întâmplă și în sistemul sindical, relația sindicat-angajator. Teoretic, angajatorii care imixtează activitatea sindicală comit o faptă considerată penală și ar trebui să fie sanctionați, cel puțin cu o amendă penală până la privare de libertate de până la doi ani. Câte s-au întâmplat în România în deceniile acestea…